Search the Community

Găurile negre duc la lumi noi, nu la singularități Imaginați-vă o gaură neagră ca un aspirator foarte puternic care aspiră totul, chiar și lumina. Oamenii de știință obișnuiau să creadă că totul a fost strivit într-un punct minuscul numit singularitate și a dispărut. Dar acest nou studiu spune că punctul ar putea fi de fapt un tunel către o „gaură albă” care scuipă lucrurile înapoi, ca celălalt capăt al unui pai cosmic. Ei cred că acest lucru se conectează la energia întunecată, lucrurile misterioase care fac universul să crească. Deci, ați putea călători printr-o gaură neagră și să ieșiți în altă parte – ca o aventură SF – dar nimeni nu știe unde ați ateriza. Conform teoriei generale a relativității a lui Einstein, orice traversează orizontul de evenimente al unei găuri negre plonjează spre centrul acesteia, un punct numit singularitate, unde gravitația imensă zdrobește materia într-o pată infinit de mică. La această singularitate, înțelegerea noastră asupra fizicii spațiu-timp se dezvăluie. Cu toate acestea, aplicând mecanica cuantică – legile care guvernează universul la scară atomică și subatomică – fizicienii au elaborat o teorie care sugerează că singularitatea nu este o fundătură, ci o poartă către ceva nou. Descoperirile lor au fost publicate în Physical Review Letters. În mod tradițional, o gaură neagră este văzută ca un vid cosmic, devorând materie și energie, canalizând totul într-o singularitate în care dispare. Cu toate acestea, autorii studiului propun o întorsătură: găurile negre pot avea o parte opusă – o gaură albă – prin care materia și energia explodează înapoi în univers. Pentru a explora acest lucru, cercetătorii au folosit un model simplificat cunoscut sub numele de gaură neagră plată. Spre deosebire de găurile negre tipice, imaginate ca sferice, o gaură neagră plată prezintă un orizont de evenimente bidimensional. Oamenii de știință sugerează că o astfel de structură s-ar putea aplica găurilor negre reale. Bazându-se pe mecanica cuantică, ei susțin că singularitatea nu marchează un sfârșit. În schimb, este înlocuită de o regiune de fluctuații cuantice intense – schimbări scurte, neregulate în energia spațiului. Aici, spațiul și timpul nu se prăbușesc; ei tranzitează într-o gaură albă, pe care echipa consideră că se află pe partea îndepărtată a găurii negre. Din această gaură albă, ar putea începe o nouă cronologie. Cercetătorii leagă acest fenomen de energia întunecată, forța misterioasă care conduce expansiunea universului. Ei văd energia întunecată ca pe un fel de ancoră, energia și timpul acționând ca omoloage împletite, măsurabile. Oamenii de știință cred că teoretic este posibil să treceți printr-o gaură neagră și să ieșiți dintr-o gaură albă, dar este foarte dificil să ghiciți unde ați putea ajunge și ce se întâmplă pe cealaltă parte.

Conform aprecierii unanime a celor mai reputaţi astrofizicieni, este cert că mesajele catalogate drept „semnale nedescifrate de origine nedeterminată” aparțin unor superfiinţe a căror tehnologie este deosebit de avansată, comparativ celei terestre. Pentru descifrarea „secretelor” acestora, în prezent cei mai reputaţi savanţi ai lumii sunt angrenaţi în „Programele de ascultare a cosmosului”. Originea nedeterminată a mesajelor cosmice Alături de misiunile spațiale ale navelor cosmice pilotate sau automate, ale staţiilor orbitale, navetelor spaţiale şi plasarea unor aparate automate dirijate de pe Pămînt, principalele radiotelescoape optice terestre au elaborat programe speciale destinate recepţionării şi emiterii de mesaje în Univers. În ultimul timp, principalele centre astronomice ale lumii au recepţionat un număr neobişnuit de mare de semnale ciudate, necunoscute, catalogate de specialiştii americani ca fiind de „origine nedeterminată”. Tentaţia pentru descoperirea unor noi civilizaţii a antrenat nume de referinţă ale astrofizicii mondiale. Astfel, conform savantului american Bernard Bred, faptul că „Programele de ascultare a cosmosului” sunt prioritățile momentului este absolut normal, deoarece există sute de milioane de planete care dispun de condiţii favorabile pentru dezvoltarea vieţii, practic fiind aproape o certitudine că în Univers există superfiinţe care au ajuns la trepte inimaginabile ale dezvoltării performanţelor tehnice şi ale inteligenţei. Teoria colonizării lumilor Celebrul astronom american Carl Sagan (1934-1996) este autorul unei teorii, unanim recunoscute, referitoare la mecanismul colonizării lumilor. Conform acesteia, civilizaţiile extragalactice aflate într-un sistem planetar oarecare pot efectua misiuni de „colonizare” a altor planete, necunoscute, asemănător „plantelor agăţătoare”, „din aproape în aproape”. Uneori, aceste aventuri coloniale pot dura mii de ani, existând posibilitatea ca civilizaţii „învecinate” să nu se cunoască între ele. În cazul celor mai pesimiste calcule se apreciază că o astfel de entitate aflată la o distanță de două sute de ani lumină a început explorarea spațiului prin colonizări succesive, abia acum existând posibilitatea practică că navele spaţiale să se afle la marginea sistemului nostru solar. Dacă ţinem cont de faptul că în Galaxia noastră se află aproximativ 150 de miliarde de stele, iar în Univers există cel puţin un miliard de galaxii care, la rândul lor, se grupează roiuri şi grupe de galaxii, atunci „avalanşa” semnalelor de origine necunoscută este o certitudine a prezenţei civilizaţiilor superioare omului în zona de „recepţie” a Pământului, fapt relevat și de către cele mai importante radiotelescoape din lume: Arecibo (Puerto Rico), Big Bear, Mount Wilson (Statele Unite), Haute-Provence (Franţa), Sydney (Australia) sau Pulkovo (Rusia). Tipuri de civilizatii Se apreciază că pe unele planete viaţa a evoluat mult mai repede şi mai complex decât pe Pământ. Calculele efectuate de către astrofizicieni estimează că numai în Calea Lactee este posibilă existenţa civilizațiilor superioare omului pe cel puţin 10.000 de plante. De asemenea, trebuie să luăm în calcul si faptul că unele civilizaţii cosmice s-au dezvoltat în alte semne, deosebite, necunoscute oamenilor, astfel încât chiar dacă suntem în contact direct cu acestea, din cauza diferenţei tehnologice este aproape imposibil să le recunoaştem. Conform clasificării întocmite de către profesorul George Dynon de la Universitatea americană Princeton, în prezent există mai multe tipuri de civilizaţii spaţiale. Astfel: Civilizaţiile de gradul I (similare celei pământene) sunt civilizaţii care folosesc toate tipurile de resurse energetice de care dispune la un moment dat planeta respectivă; Civilizaţiile de gradul II sunt civilizaţii care ulterior epuizării resurselor energetice ale planetei au capacitatea de a se reorganiza; Civilizaţiile de gradul III recunosc mai multe entităţi galactice care se ajută reciproc folosind în comun energia galaxiilor respective. Descoperiri științifice Existenţa civilizaţiilor extraterestre este probată şi de ultimele descoperiri ştiinţifice care atestă prezenţa unor substanţe organice în interiorul meteoriţilor, cât si a moleculelor de apă chiar şi în atmosfera unor stele” fierbinţi a căror temperatură la suprafață este de peste 300 de grade Celsius. Conform teoriilor unanim acceptate, condiţiile fundamentale pentru existenţa vieţii în Univers sunt: prezenţa oxigenului şi a apei, temperaturi maxime de 80 grade Celsius, presiunea atmosferică între 0.01 şi 1400 de atmosfere şi lipsa radiaţiilor nocive. Totuşi, pe suprafața Pămîntului au fost descoperite specii de bacterii anaerobe (trăiesc fără oxigen) si bacterii termofile ( trăiesc în interiorul vulcanilor, reproducerea acestora făcându-se în mod normal la o temperatură de 200 grade Celsius). Totodată, în Antarctica s-au descoperit bacterii care trăiesc în atmosfera rarefiată la – 100 de grade Celsius, iar în sarcofagele egiptene s-a reuşit izolarea unor bacterii (vii), vechi de aproximativ 6000 de ani. Tocmai de aceea trebuie luat în calcul faptul ca foarte mulți savanți greșesc în momentul când caută în spațiu planete asemanătoare Pământului, unde oxigenul și apa ar fi elixirurile vieții. Greșesc pentru că nu este obligatoriu ca anumite sa existe după aceleași principii ca ființele de pe Pământ. Poate alte ființe din acest univers respira azot, sau își umplu „plamanii” ipotetici cu mercur ca să poată respira. În aceste condiţii este sigur că viaţa este un atribut general, existenţa altor civilizaţii fiind indiscutabilă. Sursa: enigmatica.ro

Astronomi israelieni au descoperit o enigmatică gaură neagră supermasivă din tinereţea Universului, învăluită de praf cosmic, folosind datele obţinute de Telescopul Spaţial James Webb (JWST), descoperire care pune sub semnul întrebării modul în care astrofizicienii înţeleg creşterea găurilor negre şi relaţia dintre acestea şi galaxiile în care se află, transmite agenţia TPS, potrivit Agerpres. Telescopul James Webb este un observator plasat pe o orbită aflată la 1,5 milioane de kilometri de Terra, oferindu-le oamenilor de ştiinţă o perspectivă fără precedent asupra celor mai îndepărtate obiecte cosmice şi asupra unor fenomene necunoscute din Univers. Analizând imagini obţinute prin intermediul JWST, o echipă de astronomi coordonată de Dr. Lukas Furtak şi de Prof. Adi Zitrin de la Universitatea Ben-Gurion din Negev, a identificat ceea ce părea a fi un obiect similar unui quasar din tinereţea Universului. Quasarii sunt nuclee galactice foarte strălucitoare, activate de găuri negre supermasive care se hrănesc cu materia din jur. Materia care cade accelerat în gaura neagră emite cantităţi uriaşe de radiaţii Materia care cade accelerat în gaura neagră emite cantităţi uriaşe de radiaţii, discul de acreţie format în jurul găurii negre fiind mai strălucitor decât întreaga galaxie gazdă. „Trei obiecte foarte compacte şi cu o strălucire roşiatică au ieşit în evidenţă”, a declarat Furtak, care a coordonat şi studiul care însoţeşte această descoperire. Aparenţa lor roşiatică ne-a făcut să credem că este vorba despre un obiect cosmic de tipul quasarilor. Însă această gaură neagră era activă şi înghiţea materie care se acumulase în jurul ei formând un disc de acreţie. Această materie poate proveni din diferite surse, cum ar fi nori de gaze cosmice, stele sau chiar de la alte găuri negre, conform lui Zitrin. Aceste date au fost obţinute în cadrul programului de cercetare UNCOVER, în care telescopul James Webb a fost folosit pentru a observa roiul de galaxii Abell 2744 la o profunzime fără precedent. Cercetătorii israelieni au folosit un model de lentilă numerică construit pentru respectivul roi galactic şi au ajuns la concluzia că cele trei obiecte roşiatice sunt de fapt imagini ale aceleiaşi surse aflate în fundal, văzută în imaginile obţinute de telescopul James Webb aşa cum era atunci când Universul avea vârsta de aproximativ 700 de milioane de ani. Cercetătorii de la Universitatea Ben-Gurion lucrează în cadrul programului de cercetare UNCOVER, unde colaborează cu oameni de ştiinţă din SUA şi Australia. Ei au reuşit să confirme că obiectul cosmic roşiatic şi compact observat prin intermediul JWST este o gaură neagră supermasivă şi i-au măsurat cu precizie nivelul deplasării spre roşu (o deplasare spre roşu are loc atunci când sursa de lumină se îndepărtează de observator). De asemenea, ei au reuşit să formuleze o estimare a masei acestei găuri negre din analiza liniilor sale spectrale de emisii, conform lui Furtak. Gazul cosmic orbitează câmpul gravitaţional al găurii negre, ajungând la viteze foarte mari ce nu au mai fost observate în alte părţi ale galaxiilor. Din cauza efectului Dopler, lumina emisă de materia aflată în discul de acreţie din jurul găurii negre este deplasată spre roşu de o parte şi deplasată spre albastru de cealaltă parte, conform vitezei sale. Din cauza acestui lucru, liniile de emisie din spectru devin mai late, a explicat el. Echipa a reuşit să măsoare masa acestei găuri negre Conform cercetătorilor, culorile sugerează faptul că gaura neagră se află după o perdea groasă de praf cosmic, care ascunde o mare parte din luminozitatea discului său de acreţie. Echipa a reuşit să măsoare masa acestei găuri negre şi a ajuns la concluzia că aceasta este de cel puţin 1% din masa totală a galaxiei din care face parte, fiind în mod semnificativ mai grea, raportat la galaxia în centrul căreia se află, prin comparaţie cu alte găuri negre supermasive din centrul altor galaxii, conform lui Jenny Greene, profesor la Universitatea Princeton şi co-autoare a studiului prezentat în ultimul număr al jurnalului Nature. Studiul acestei găuri negre constituie o piesă din puzzle-ul privind apariţia şi evoluţia primelor galaxii şi găuri negre supermasive din Univers. Astronomii încă nu ştiu dacă astfel de găuri negre supermasive din tinereţea Universului s-au născut din rămăşiţe stelare sau din aglomerări de materie atât de mari încât se puteau prăbuşi direct formând găuri negre. „Într-un fel, este echivalentul astrofizic al problemei cu oul şi găina. Deocamdată nu ştim cine s-a format mai întâi - galaxia sau gaura neagră şi nici cât de masive erau primele găuri negre sau cum creşteau”, a mai susţinut Prof. Zitrin. Sursa : youknow.com

68% DIN UNIVERS AR PUTEA SĂ NU EXISTE Într-o nouă cercetare ce vizează un model alternativ al Universului în expansiune, oamenii de știință pun sub semnul întrebării existența energiei negre. Noul model, care regândește structura universului, ar putea schimba viitorul cercetării în fizică și ar putea rezolva misterul energiei negre. MATERIE NEAGRĂ, ENERGIE NEAGRĂ ”Materia Neagră” este concepută a cuantifica 68 de procente din masa Universului, însă o echipă de cercetare ungaro-americană consideră că aceasta ar putea să nu existe de loc. Cercetătorii consideră că acest concept al energiei negre este cuplat pentru acoperirea unor goluri lăsate de modelele actuale ale universului, care altfel nu reușește să explice structura în schimbare a cosmosului. Odată ce modelul este corectat, golurile dispar și energia neagră nu mai este necesară în interiorul modelului. Universul nostru este în expansiune de la momentul Big-Bang de acum 13,8 miliarde de ani. Legile lui Hubble oferă dovada cheie privind această expansiune. Legea statuează că – în medie – distanța dintre noi, o galaxie dată și velocitatea sa recesională – viteza cu care se îndepărtează de noi – sunt proporționale. Astronomii observă liniile din spectrul galaxiilor, pentru a măsura velocitatea recesională. Cu cât o galaxie se îndepărtează mai mult de noi, cu atât mai mult liniile spectrale sunt deplasate spre roșu. Toate acestea i-a condus pe cercetători să gândească că întregul univers este într-o expansiune constantă și că această expansiune trebuie să fi început de la un punct minuscul invizibil. Mai târziu, astronomii au înțeles că au nevoie de mai mult, pentru a explica mișcarea stelelor în cadrul galaxiilor și asta i-a condus spre potențialul ”materiei negre” nevăzute. În cele din urmă, astronomii au observat supernovele Tip Ia, stele pitice albe explodând în sisteme binare, în anii 1990, și au ajuns la concluzia că 68% din masa Universului (sau masa lipsă) este compusă din energie neagră, care împreună cu cele 5 procente de materie obișnuită și cele 27 procente de materie neagră, reprezintă motorul expansiunii universului. Noul studiu, condus de către Racz Gabor, student Phd la Universitatea Lorand Eotvos, sugerează o explicație alternativă pentru expansiunea universului. Echipa argumentează că modelele cosmologice convenționale ignoră structura universului și se bazează pe aproximări. Aceasta a condus la goluri inevitabile în aceste modele, iar energia neagră a fost chemată să acopere aceste goluri. REFORMAREA DEZBATERII Echipa de cercetători a reconstruit evoluția universului utilizând simularea computerizată pentru a modela felurile în care gravitația afectează distribuția milioanelor particule de materie neagră. Reconstrucția include formarea structurilor de mari dimensiuni și gruparea timpurie a materiei. Luând în considerare aceste structuri a fost produsă o simulare diferită de modelele convenționale, care arată universul într-o expansiune uniformă. Această nouă simulare este în acord cu modelele anterioare în care se arată o accelerare per ansamblu, dar în această simulare nouă, expansiunea universului este inegală, implicând expansiunea unor regiuni diferite din cadrul cosmosului cu rate diferite. Echipa de cercetare argumentează în sprijinul teoriei lor că aceasta este bazată mai puțin pe aproximare sau ghicire și mai mult pe modelarea sonoră. Dr. Laszlo Dobos, co-autor al studiului a explicat această abordare pentru Societatea Astronomică Regală britanică: ”Noi nu punem sub semnul întrebării validitatea teoriei generale a relativității; dar ne întrebăm asupra validității soluțiilor aproximate. Ceea ce am găsit noi, se bazează pe o conjunctură matematică care permite expansiunea diferențială a spațiului, în acord cu relativitatea generală, și arată cum formarea structurilor complexe ale materiei afectează expansiunea. Aceste chestiuni au fost ținute până acum ascunse sub covor, însă ele pot explica accelerația expansiunii fără a avea nevoie de energia neagră.” Dacă va fi susținută, această cercetare ar putea avea un impact semnificativ asupra cercetării în fizică și asupra modelelor universului. Timp de două decenii, fizicienii teoreticieni și astronomii au speculat asupra misterului nerezolvat al naturii energiei negre. Cu acest model revizuit, ar putea debuta o dezbatere interesantă în acest domeniu.

O echipă de cercetători a anunțat că a reușit teleportarea cuantică, susținută pe distanță lungă, pentru prima oară. Cercetările ar putea deschide calea pentru „internetul cuantic viabil, o rețea prin care informația depozitată în biți cuantici este împărtășită pe distanțe lungi” care ar „putea transforma stocarea de date și știința calculatoarelor”, potrivit unui comunicat de presă. Echipa, formată din oameni de știință de la Fermilab al Departamentului pentru Energie din SUA, Universitatea Calgary, precum și alți parteneri, au reușit să teleporteze biți cuantici de fotoni de-a lungul a 44 de kilometri de fibră. Rețele de calculatoare cuantice care pot transfera informații la viteze fără precedent Procesul nu implică, de fapt, teleportarea în adevăratul sens al cuvântului. Teleportarea cuantică este transferul de stări cuantice dintr-un loc în altul. Prin împletirea cuantică, două particule din două locuri separate sunt conectate printr-o forță invizibilă, fenomenul fiind descris drept „o acțiune înfricoșătoare de la distanță” de către Albert Einstein. Oricare ar fi distanța, informația codificată împărtășită printr-o pereche „împletită” de particule poate fi transferată între acestea. Prin transferul acestor biți cuantici, unitățile de baze ale calculării cuantice, cercetătorii speră să creeze rețele de calculatoare cuantice care pot transfera informații la viteze fără precedent. Studiul oamenilor de știință a fost publicat în jurnalul Physical Review. Un plan pentru primul internet cuantic Totuși, păstrarea acestui flux stabil de informații pe distanțe lungi s-a dovedit a fi extrem de dificil. Recordul mondial anterior a fost atins de cercetători de la Universitatea Calgary, acoperind o distanță de doar 6 kilometri, potrivit Futurism. Oamenii de știință speră acum să dezvolte acest sistem, folosind împletirea pentru a trimite informații și memoria cuantică pentru stocarea acesteia. În luna iulie, Departamentul pentru Energie al Statelor Unite a dezvăluit un plan pentru primul internet cuantic, care conectează mai multe dintre Laboratoarele Naționale ale țării. Sursa: descopera.ro

Un asteroid care orbitează în apropiere de Marte a fost observat mai îndeaproape de oamenii de știință, iar imaginile dezvăluie o asemănare surprinzătoare, una care duce la întrebări interesante despre originile obiectului antic. Asteroidul a fost numit (101429) 1998 VF31 și face parte dintr-un grup de asteroizi troieni aflați în orbita lui Marte. Troienii sunt corpuri cerești care se află în regiunile gravitaționale din vecinătatea altor planete. Majoritatea asteroizilor troieni pe care îî cunoaștem se află în orbita lui Jupiter, însă și alte planete au astfel de asteroizi, inclusiv Marte și Terra. Ceea ce îl face pe (101429) 1998 VF31 atât de interesant este că printre toți troienii Planetei roșii, cei care o urmează pe Marte în timp ce orbitează Soarele, 101429 pare să fie unic. Cum a ajuns „geamănul” Lunii un troian al lui Marte? Deși nu putem fi siguri încă, cercetătorii spun că este posibil ca originile acestui troian marțian să fi început undeva la mare depărtare de Planeta Rosie, 101429 reprezentând „o relicvă dintr-un fragment al scoarței originale a Lunii”. Dacă această ipoteză este adevărată, cum a ajuns „geamănul” Lunii un troian al lui Marte? „Sistemul Solar timpuriu era foarte diferit față de cel pe care îl vedem în ziua de azi. Spațiul dintre planetele nou-formate era plin de reziduuri și coliziunile erau la ordinea zilei. Asteroizii mari loveau constant Luna și alte planete. Un fragment dintr-o astfel de coliziune ar fi putut ajunge în orbita lui Marte atunci când planeta încă se forma și astfel a rămas blocat în norii săi troieni”, a explicat Apostolos Christou, astronom și autor principal al noului studiu. Alte posibile explicații pentru trecutul lui 101429 Într-adevăr, ideea este captivantă, însă cercetătorii mai spun că nu este singura explicație pentru trecutul lui 101429. De asemenea, este posibil ca troianul să reprezinte un fragment din Marte, desprins printr-un incident similar care s-a produs pe Planeta Roșie. Nu în ultimul rând, ar putea fi vorba de un asteroid obișnuit care a ajuns să semene cu Luna în urma proceselor de radiație solară, potrivit Science Alert. Doar prin intermediul observațiilor viitoare vom putea afla mai multe detalii despre acest asteroid misterios, au mai adăugat oamenii de știință. sursa : descopera.ro

NASA a anunțat că a reușit să confirme, în premieră, prezența apei pe o suprafață luminată de Soare pe Lună. „Este palpitant pentru ca ne asteptam ca orice apa prezenta pe orice suprafata luminata de Soare nu ar putea supravietui unei zile lunare”, a anuntat NASA, într-o conferinta de presa sustinuta luni, 26 octombrie. Astfel, descoperirea sugerează ca apa ar putea fi raspandita pe suprafața lunară, nu limitată doar în regiunile reci și umbrite." NASA a mai adăugat că nu știe dacă apa poate fi folosită drept resursă, însă descoperirea este crucială pentru planurile de explorare din programul Artemis Molecule de H2O, descoperite în Craterul Clavius Noile rezultate au fost obținute cu ajutorul Observatorului Stratosferic pentru Astronomie în Infraroșu (SOFIA), cel mai mare observator aerian din lume. SOFIA este, de fapt, un avion Boeing 747SP cu o gaură uriașă, modificat astfel încât să transporte un telescop reflector imens. SOFIA a descoperit molecule de H2O în Craterul Clavius, unul dintre cele mai mari crateere vizibile de pe Pământ, situat în emisfera sudică a Lunii. Observațiile anterioare ale suprafeței Lunii au detectat unele forme de hidrogen, însă nu au reușit să distingă între apă și „vecinul său chimic”, hidroxil (OH). Datele din aceste regiuni au dezvăluit apă în concentrații de 100 – 412 părți per milion, echivalentul a unei sticle de 350 de ml de apă, depozitate într-un metru cub de sol. Noi întrebări despre modul în care apa rezistă pe suprafața ostilă a Lunii „Am avut indicații că H20, apa pe care o cunoaștem cu toții, ar putea fi prezentă în regiunile luminate de Soare de pe Lună. Acum știm că este acolo. Această descoperire ne provoacă înțelegerea suprafaței lunare și produce întrebări despre resursele relevante pentru explorarea spațială”, a spus Paul Hertz, director al Diviziei de Astrofizică din Science Mission Directorate de la NASA. Prin comparație, deșertul Sahara are de 100 de ori mai multă apă decât cantitatea descoperită de SOFIA în solul lunar. Totuși, în ciuda cantității reduse, descoperirea duce la noi întrebări despre modul în care apa este produsă și cum rezistă pe suprafața ostilă a Lunii, arată comunicatul NASA Cum ar putea fi explicată apa pe suprafața Lunii Mai multe forțe ar putea juca un rol în producerea sau aducerea apei pe Lună. Micrometeoriții care ajung pe suprafața lunară pot aduce cantități mici de apă și ar putea depozita apa pe suprafața Lunii în urma impactului. O altă posibilitate este că ar putea exista un proces în doi pași, în care vântul solar aduce hidrogen pe suprafața lunară și cauzează o reacție chimică, mineralele bogate în oxigen din sol astfel creând hidroxil. Între timp, radiațiile din urma bombardamentelor micrometeoriților ar putea transforma hidroxilul în apă. Spre deosebire de telescoapele de pe sol, SOFIA se afla undeva la o altitudine de 11 kilometri, în stratosfera Terrei. De asemenea, observatorul se poate ridica deasupra a 99% din atmosfera care blochează undele infraroșii, astfel reușind să studieze Universul infraroșu. sursa : descopera.ro

Astronomii au descoperit „cea mai mare stea” din Univers, care este de două ori mai mare decât masa Soarelui și de aproape 700.000 de ori mai grea decât Pământul. Potrivit cercetătorilor, aceasta ar fi o stea neutronică, care este compusă din rămășițele unei supernove. Este de două ori mai mare decât Soarele și are greutatea de 700.000 de ori mai mare decât a Pământului Aceste corpuri se formează când stele gigant se lovesc de alte corpuri și provoacă o explozie masivă. „Este cea mai mare stea neutronică care a fost descoperită până în prezent, aproape prea mare pentru a exista”, au precizat oamenii de știință. Steaua a fost detectată la o distanță de aproape 4.600 de ani lumină de Pământ. „Stelele neutronice sunt atât de misterioase, dar și de fascinante în același timp. Aceste obiecte sunt nuclee atomice enorme”, a mai adăugat un cercetător. De asemenea, astfel de corpuri sunt nucleele arse ale stelelor „moarte”. O mână de material ar cântări cât Muntele Everest.Mediul este unul dintre cele mai ostile, iar temperaturile ating câteva milioane de grade. Nivelul de radiații este unul ridicat și au câmpuri magnetice foarte puternice.Timp de mai mulți ani astronomii și fizicienii au studiat aceste obiecte, însă cele mai multe întrebări rămân în legătură cu ceea ce se află în interiorul lor. Sursa : stirileprotv.ro, mirror

Cu ajutorul VLT (Very Large Telescope) al ESO (European Southern Observatory) au fost identificate șase galaxii aflate la periferia unei găuri negre supermasive, la o distanță de circa 12,9 miliarde de ani lumină de noi. Descoperirea a fost prezentată în ediția din 10 septembrie a revistei Astronomy & Astrophysics. Gaura neagră supermasivă din centrul sistemului are o masă evaluată la un miliard de mase solare Galaxiile care se află la periferia ei sunt ”îmbrăcate” într-o ”pânză de păianjen” cosmică, alcătuită din gaz. Marco Mignoli, cercetător la Istituto Nazionale di Astrofisica, Italia, și conducătorul echipei de astrofizicieni care a făcut descoperirea, declara pe site-ul ESO că ”firele acestei plase cosmice sunt asemănătoare cu cele țesute de păianjeni. Galaxiile se află plasate în nodurile acestei plase, în timp ce fluxul de gaz – care alimentează atât galaxiile cât și gaura neagră supermasivă centrală – curge de-a lungul acestor fire.” Cum a fost posibilă formarea unei găuri negre atât de masive în vremea copilăriei Universului? Nu există încă un răspuns clar, dar astrofizicienii iau în calcul ipoteza conform căreia acestea s-au format din halouri gigantice alcătuite din materie întunecată. Colin Norman, cercetător la Universitatea John HoPkins, SUA, și coautor al studiului din Astronomy & Astrophysics ”Descoperirea noastră acreditează ipoteza conform căreia găurile negre cele mai îndepărtate și cele mai masive s-au format în sânul unor halouri uriașe de materie întunecată. Absența unor observații anterioare [ale unor asemenea structuri] este, probabil, consecința limitărilor observaționale”. De notat faptul că autorii studiului consideră ca sistemul proaspăt descoperit ar putea să conțină mai multe galaxii care se află dincolo de puterea de observare a VLT. Cu siguranță viitoarele supertelescoape, aflate acum în construcție, vor permite observarea mai multor asemenea sisteme, ceea ce ar putea să ne ajute să înțelegem mai bine mecanismele care stau la baza funcționării Universului. sursa: stiintasitehnica.com

Materia întunecată, prezenţa care constituie mare parte din masa galaxiilor, inclusiv Calea Lactee, îi surprinde din nou pe oamenii de ştiinţă.Noi observaţii ale galaxiilor îndepărtate au venit în contradicţie cu informaţiile existente asupra naturii sale, relatează Reuters. Un studiu publicat săptămâna aceasta a dezvăluit o discrepanţă neaşteptată între observaţiile asupra concentraţiei materiei întunecate în trei grupuri masive de galaxii, cuprinzând miliarde de stele, şi simulări teoretice computerizate cu privire la modul în care materia întunecată ar trebui să fie distribuită. ″Fie lipseşte un ingredient în simulări, fie am făcut o presupunere incorectă fundamentală despre natura materiei întunecate″, a declarat vineri specialista în astrofizică Priyamvada Natarajan, de la Universitatea Yale, coautoare a studiului publicat în jurnalul Science.Materia întunecată este ″lipiciul″ invizibil care ţine stelele laolaltă în interiorul unei galaxii. De asemenea, ea creează o schelă invizibilă, ce permite galaxiilor să formeze grupuri. Însă, materia întunecată are proprietăţi foarte neobişnuite. Nu emite, nu absoarbe şi nu reflectă lumina şi nu interacţionează cu particule cunoscute.Cea mai mare parte a materiei din univers, aproximativ 96%, se consideră că este materie întunecată, în timp ce materia obişnuită, vizibilă, care alcătuieşte stele, planete şi oameni, este prezentă în proporţie de doar 4%. Prezenţa materiei întunecate este cunoscută doar prin intermediul atracţiei gravitaţionale exercitată asupra materiei vizibile din spaţiu.Ea diferă de energia întunecată la fel de enigmatică şi de nevăzută, considerată o proprietate a spaţiului, ce determină expansiunea accelerată a universului. Energia întunecată are efect de respingere. Materia întunecată atrage, prin gravitaţie. Noul studiu a implicat observaţii efectuate cu ajutorul Telescopului Spaţial Hubble şi a Telescopului Foarte Mare (Very Large Telescope - VLT) din Chile.Când lumina din surse aflate la distanţe foarte mari, precum galaxiile îndepărtate, călătoreşte prin materie, cum ar fi o altă galaxie sau un grup de galaxii, lumina este deviată şi se îndoaie - fenomen cunoscut sub numele de ″lentilă gravitaţională″, după cum a explicat astrofizicianul şi autorul principal al studiului Massimo Meneghetti, de la Observatorul de Astrofizică şi Ştiinţa Spaţiului din Bologna şi de la Institutul Naţional de Astrofizică din Italia. Noile observaţii au demonstrat că efectele de lentilă gravitaţională produse de galaxiile aflate în interiorul uriaşelor grupuri de galaxii erau mult mai puternice decât prevedea actuala teorie asupra materiei întunecate, sugerând o concentrare neaşteptat de mare de materie întunecată în aceste galaxii. “Este destul de surprinzător”, a admis Meneghetti. sursa : agerpres, stirileprotv.ro

Astrofizicieni din lumea întreagă au publicat luni cea mai mare hartă 3D a Universului realizată vreodată, rezultată după analiza a peste patru milioane de galaxii şi quasari, obiecte ultraluminoase ce produc o cantitate colosală de energie, informează AFP, potrivit Agerpress „Această muncă ne oferă pur şi simplu cea mai completă istorie a expansiunii Universului până la această oră”, a subliniat unul dintre cercetători, Will Percival, de la Universitatea din Waterloo, Canada." Harta, rodul unei colaborări de peste 20 de ani a sute de oameni de ştiinţă din cadrul a circa 30 de instituţii diferite de pe glob, a fost realizat plecând de la cel mai recent sondaj cosmologic al SDSS (Sloan Digital Sky Survey), denumit „The extended Baryon Oscillation Spectroscopic Survey” (eBOSS), cu ajutorul unui telescop situat în New Mexico, Statele Unite. Graţie a numeroase lucrări teoretice desfăşurate de-a lungul timpului pe tema Big Bang-ului, precum şi asupra observaţiei fondului difuz cosmologic (o radiaţie luminoasă slabă rămasă în urma Big Bang), primele momente ale universului sunt relativ binecunoscute de către cercetători. Studiile realizate asupra galaxiilor, precum şi măsurători ale distanţelor au oferit totodată o bună înţelegere asupra expansiunii Universului produse în decursul acestor ultime miliarde de ani. „A rămas cu toate acestea o lipsă a datelor din perioada de la începutul Universului şi cea actuală”, a explicat Kyle Dawson, de la Universitatea din Utah, unul dintre liderii proiectului." „În 2012, am lansat proiectul eBOSS în ideea de a produce o hartă 3D a Universului cât mai completă, utilizând pentru prima dată noi marcatori şi anume galaxiile ce formează în mod activ stelele şi quasarii”, a indicat Jean-Paul Kneib, astrofizician la Şcoala Politehnică Federală din Lausanne (EPFL), Elveţia. Harta arată filamente de materie şi vid care definesc structura Universului de la începuturile sale, pe când avea doar 380.000 de ani. Pentru partea hărţii referitoare la imaginea Universului de acum şase miliarde de ani, cercetătorii au observat galaxiile cele mai vechi şi de un roşu mai intens. Pentru erele mai îndepărtate, s-au concentrat asupra galaxiilor cele mai tinere, de culoare albastră. Pentru a ajunge mai departe în timp, şi anume până la 11 miliarde de ani, ei au folosit quasari - galaxii care au în centru o gaură neagră supermasivă, cu o luminozitate extrem de mare datorită materiei înghiţite. Harta arată că la un anumit moment expansiunea Universului s-a accelerat, fenomen care a continuat apoi. Această accelerare pare să se datoreze, potrivit cercetătorilor, prezenţei energiei negre, un element invizibil care se integrează teoriei generale a relativităţii formulată de Einstein, dar a cărei origine nu este încă elucidată. Astrofizicienii ştiu de mai mulţi ani că universul se extinde şi încearcă să măsoare viteza exactă a acestei expansiuni. Comparând observaţiile făcute de programul eBOSS cu studiile realizate până în prezent pe tema primelor momente ale Universului, cercetătorii au constatat un decalaj între viteze. Cea recunoscută de comun acord în prezent, denumită „constanta Hubble”, s-a dovedit a fi cu 10% mai lentă decât valoarea calculată, a precizat EPFL, adăugând că nu există, până la această oră, o explicaţie. sursa : digi24.ro

Din inima unei galaxii aflate la 215 de milioane de ani lumină distanță, un fulger strălucitor de lumină a izbucnit în golul spațiului - ultimul țipăt de lumină de la o stea pe moarte, când s-a virat prea aproape și a fost despărțit de o gaură neagră supermasivă. Este cea mai apropiată moarte a unei stele pe care am observat-o vreodată, oferind o perspectivă fără precedent asupra procesului cosmic violent. Deși prinderea unei găuri stelare moarte-cu-gaură-neagră este neobișnuită, astronomii au observat suficient până acum pentru a-și da seama de liniile generale ale modului în care se întâmplă. Când o stea se aventurează prea aproape, forța mareică imensă a găurii negre - produsul câmpului său gravitațional - se întinde mai întâi și apoi trage steaua atât de tare încât este sfâșiată. Acest eveniment de întrerupere a mareelor (TDE) eliberează o lumină strălucitoare înainte ca resturile stelei dezintegrate să dispară dincolo de orizontul de evenimente al găurii negre. Dar acea lumină este adesea cel puțin parțial ascunsă de un nor de praf, ceea ce face dificilă studierea detaliilor mai fine. Noul TDE, descoperit pentru prima dată în septembrie anul trecut și numit AT2019qiz, ajută acum o echipă condusă de astronomul Matt Nicholl de la Universitatea din Birmingham din Marea Britanie să facă lumină asupra originii acestui praf. „Am constatat că, atunci când o gaură neagră devorează o stea, poate lansa o explozie puternică de material spre exterior care ne împiedică vederea”, a spus astronomul Samantha Oates de la Universitatea din Birmingham din Marea Britanie. TDE-urile stelare sunt unul dintre acele fenomene cosmice care sunt imposibil de previzionat - trebuie doar să supraveghezi cerul și să aștepți apariția flăcării. Așa s-a întâmplat cu AT2019qiz, iar astronomii s-au grăbit să-și întoarcă telescoapele către un mic petic de cer din constelația Eridanus și inima unei galaxii spirale aflate la 215 de milioane de ani lumină distanță. „Mai multe sondaje pe cer au descoperit emisiile din noul eveniment de întrerupere a mareelor foarte repede după ce steaua a fost sfâșiată”, a spus astronomul Thomas Wevers , aflat la Universitatea Cambridge din Marea Britanie în timpul cercetării. „Am îndreptat imediat o suită de telescoape terestre și spațiale în acea direcție pentru a vedea cum a fost produsă lumina”. Pe măsură ce steaua este sfâșiată, unele resturi rezultate se spaghetifică, atenuându-se într-un fir lung și subțire de material care se alimentează în gaura neagră. Flacăra este rezultatul unor influențe gravitaționale și fricționale intense în acest material care se acumulează. Aceste influențe încălzesc materialul la temperaturi atât de ridicate încât TDE poate depăși pe scurt galaxia gazdă. Din acea erupție inițială, TDE se estompează pe o perioadă de luni. Nicholl și echipa sa au observat și au trasat cu atenție decolorarea AT2019qiz pe mai multe lungimi de undă ale luminii, inclusiv ultraviolete, radio, optice și raze X. Aceasta a fost o altă lovitură de noroc - TDE-urile strălucesc în cea mai mare parte optice și ultraviolete. Această lumină a permis echipei să calculeze masele implicate în AT2019qiz. "Observațiile au arătat că steaua avea aproximativ aceeași masă ca a Soarelui nostru și că a pierdut aproximativ jumătate din aceasta în gaura neagră, care este de peste un milion de ori mai masivă", a spus Nicholl . Între rapiditatea cu care echipa și-a îndreptat atenția asupra evenimentului, apropierea sa și spectrul mai larg decât de obicei pe care l-au observat, au stabilit, de asemenea, că praful obscur era parte integrantă a TDE și nu un fenomen separat. „AT2019qiz este cel mai apropiat eveniment de întrerupere a mareelor descoperit până în prezent și, prin urmare, incredibil de bine observat pe tot spectrul electromagnetic. Acesta este primul caz în care vedem dovezi directe de ieșire a gazelor în timpul procesului de întrerupere și acumulare, care explică atât optica cât și cea optică. emisiile radio pe care le-am văzut în trecut ", a spus astronomul Edo Berger de la Harvard-Smithsonian Center for Astrophysics. "Până acum, natura acestor emisii a fost puternic dezbătută, dar aici vedem că cele două regimuri sunt conectate printr-un singur proces. Acest eveniment ne învață despre procesele fizice detaliate de acumulare și ejectare în masă din găurile negre supermasive ." Cercetarea este doar cea mai recentă descoperire în studierea TDE. La începutul acestui an, o echipă a confirmat că o parte din resturile stelei întrerupte se învârte într-un disc de material care se alimentează în gaura neagră, ca apa de pe un canal de scurgere. Un TDE cu câțiva ani mai devreme a arătat că jetul de plasmă lansat de gaura neagră este proporțional cu cât din steaua devorează . Și o stea care a scăpat de întreruperea totală arată că o gaură neagră își poate raționa masa și poate hrăni un însoțitor care orbitează timp de miliarde de ani . Dar AT2019qiz, spun cercetătorii, este un caz special care va continua să ne ajute eforturile de a înțelege aceste evenimente incredibile. „Datele rafinate prezentate aici”, au scris în lucrarea lor, „vor face din AT2019qiz o piatră Rosetta pentru interpretarea viitoarelor observații TDE în era eșantioanelor mari așteptate de la Zwicky Transient Facility, Observatorul Rubin și alte anchete noi și în curs de desfășurare a domeniului în timp . " Source: sciencealert.com https://www.youtube.com/channel/UCIhYoC2VIAJqCkoIWNHBQ3Q

Universul "Universul poate fi paralel , poate exista un multivers , prin care oamenii sa ia legatura unii cu altii si totodata pot exista civilizatii mai indepartate si mult mai avansate fata de noi? Aceasta este intrebarea care inca ne contrariaza cu dovezi pro si contra ca exista sau ca vor exista alte pamanturi la fel ca al nostru in care specia sa continue un interes special fata de propriul eu !" V-ați uitat vreodată spre stele, întrebându-vă dacă undeva, acolo, în nemărginirea Universului, cineva sau ceva se uită înapoi spre dumneavoastră? V-ați întrebat vreodată dacă tot acolo, în imensitatea cosmosului, viața a apărut dintr-o scânteie, așa cum a făcut-o și pe Terra? Sentimentul pe care îl trăim este unul confuz, atunci când ne ridicăm astfel de întrebări. Am vrea să credem că există și alte forme de viață inteligente în Univers. Și totuși, până acum am rămas complet singuri, o specie inteligentă într-un uriaș deșert cosmic. La nivel teoretic, lucrurile stau altfel. Pentru fiecare dintre cele 2.000 de stele pe care le vedeți cu ochiul liber, în mod normal, seară de seară (în serile senine se văd până la 6.000), există alte 50 de milioane numai în galaxia noastră. Iar Calea Lactee est e doar una dintre cele peste 100 de miliarde de galaxii din Univers. Cu alte cuvinte, Soarele nostru este doar una dintre cele 10.000 de miliarde de miliarde de stele din cosmos. Evident, asta nu înseamnă că pe fiecare dintre planetele are orbitează astfeld e stele a apărut viață inteligentă, iar concluzia dezarmantă pe care o putem trage azi este, așa cum spunea anticul Socrate, că știm că nu știm nimic despre ce este acolo, în spațiu. Există o ecuație celebră, realizată de astronomul Francis Drake, ecuație care ia în calcul rata formării noilor stele, numărul prezumptiv al stelelor cu planete solide, probabilitatea ca aceste planete solide să se afle în zona propice vieții (cel puțin așa cum o știm noi) și posibilitatea ca pe astfel de planete să apară ființe cel puțin la fel de inteligente ca noi. Astăzi, suntem mult mai îndreptățiți să completăm lacunele unei atare ecuații, mai ales datorită avansului tehnologic. Știm că numai în Calea Lactee, în fiecare an, se nasc 20 de noi stele, iar până acum am identificat peste 1.200 de planete orbitând în jurul stelelor, în afara sistemului nostru solar, un sfert dintre acestea fiind similare Terrei. Pe de altă parte, am descoperit puterea de adaptare și de rezistență a vieții pe o planetă. Însă modul în care apare viața și cât de ușor o poate face, rămâne un mister. Unii astronomi consideră viața ca un factor inevitabil pe planetele care permit apariția ei. Alții susțin că viața în formele ei simple este comună în Univers, însă cea inteligentă este extrem de rară. Există și voci, așa cum este cea a cercetătorului Paul Davies de la Universitatea din Arizona, care afirmă că Terra este unică, iar noi suntem singuri într-un deșert de întuneric. Cam atât cu ecuațiile. Ce dovezi avem însă? Se vorbește teribil în ultimele zile despre o extraordinară descoperire a roverului Curiosity pe Marte, o descoperire care ar putea intra în cărțile de istorie. Să fie vorba despre viață marțiană? O să vă dezamăgesc atunci când îl voi cita pe același Paul Davies, omul de știință care este de părere că și dacă viața microbiană ar fi descoperită pe Marte, asta nu ar însemna mai nimic. Marte și Terra, în accepțiunea lui Davies, nu sunt ecosisteme independente. Cel mai probabil, viața are aceleași origini pe ambele planete. A descoperi viață pe Titan, singurul loc din sistemul nostru solar pe care există lichide, chiar dacă e vorba de etan, ar însemna, da, o revoluție. Pentru că atunci am vorbi de viață cu alte origini decât cele terestre sau, posibil, marțiene. Abia atunci am putea să ne încumetăm să susținem că viața abundă în Univers. Mergem mai departe și vorbim de descoperirea unor microbi în sistemul nostru solar. Ce înseamnă asta? Înseamnă că încă nu avem nicio dovadă a existenței inteligenței similare cu cea umană. De aproape 50 de ani, scrutăm cerurile în speranța că vom surprinde măcar un singur semnal radio. Până acum nu a fost niciun rezultat. Absolut niciunul, dacă ne gândim că până și celebrul semnal WoW a fost dezmințit de către descoperitorul său ca probă a existenței vieții inteligente. Evident, asta nu înseamnă că ET nu există acolo undeva. El poate exista, dar, la fel bine, să nu știe de existența noastră. Gândiți-vă că singura dovadă că noi existăm este reprezentată de semnalele radio pe care le tot trimitem în spațiul cosmic. Asta și luminile orașelor. Dar nu transmitem radio decât din preajma celui de al doilea Război Mondial. Nu am ajuns decât la 70 de ani lumină față de Terra. Ca să vă faceți o idee despre ce înseamnă asta, imaginați-vă Calea Lactee ca având aceleași dimensiuni ca Bucureștiul. Iar dacă Terra ar fi cât celebra fântână de la Universitate, locul de întâlnire al studenților și îndrăgostiților din Capitală, atunci, ei bine, semnalul nostru radio nu a ieșit încă din Piața Universității. Reversul medaliei are același rezultat. Spațiul cosmic este imens, iar distanța la care presupusele planete pe care a apărut viața este, pur și simplu, mult prea mare ca să ajungă în timp util de la una la alta. De ce în timp util? Pentru că și viața pe o planetă are un termen de garanție. La fel cum și pe Tera va veni acel moment în care expansiunea Soarelui va face imposibilă viața în orice formă. Să nu disperăm însă, pînă acolo mai sunt cel puțin 4 miliarde de ani. Pe de altă parte, vă invit la un scurt exercițiu de imaginație. Gândiți-vă că întreaga istorie a Pământului, de la formare și până azi, ar fi de 24 de ore. Atunci, viața microbiană terestră a apărut în urmă cu circa 6 ore. Acum 30 de minute au dispărut dinozaurii iar omul nu are o existență mai mare de 3-4 secunde. Atât doar. Un timp extrem de scurt pentru a putea să pretindem pretenții de a trimite un semnal suficient de departe pentru a putea fi auzit de presupușii extratereștri inteligenți. V-ați întrebat vreoată cum ați reacționa dacă ați fi anunțați că viața inteligentă de origine extraterestră a fost descoperită? Ca avem contact cu alte civilizații din Univers? Ultimii ani ne-au arătat pregătiri asidue în acest sens. NASA are planurile ei, chiar și Biserica Catolică a anunțat că nu exclude existența „fraților noștri creștini” din Univers. Realitatea? Cel mai probabil că noi nu vom afla niciodată cum este să trăiești un asemenea moment. Chiar și dacă Terra nu este singurul loc cu viață inteligentă din Cosmos. Se pare, cel puțin până azi, că destinul nostru este acela de a ne duce viețile singuri, în acest deșert cosmic ce ne înconjoară. Și totul cu sentimentul că nu suntem singurii. Sursa: jurnalulunuivisator.ro , blogulcosmic.ro

Cu mai bine de 400 de ani in urma, Giordano Bruno, un teolog si filosof umanist italian din epoca Renasterii, scria ca “in spatiu exista nenumarate pamanturi care orbiteaza alti sori si care ar putea gazdui creaturi similare, ba chiar superioare celor de pe omenescul nostru Pamant.” Vizionarul a fost ars pe rug, in Roma, la 1600. Spre finele secolului al XIX-lea, lucrarile stiintifico-fantastice ale lui Jules Verne si H.G. Wells au inceput sa popularizeze ideea vietii extraterestre. Acum, controversatul cercetator Stephen Hawking spune unei lumi ca extraterestrii exista, dar ca ar fi intelept din partea noastra sa evitam contactul cu ei. OZN – o poveste mai veche decat am crede Dorinta de a contacta prezumptivele forme inteligente de viata de pe alte planete este cu mult mai veche decat „isteria OZN” starnita in secolul XX sau decat primul mesaj radio trimis catre extraterestrii in 1974, cu ajutorul uriasului telescop de la Arecibo, la care oamenii de stiinta inca asteapta raspuns. Ideea a inflorit inca din secolul al XVII-lea, atunci cand a fost lansata in premiera teoria „pluralitatii de lumi”, avandu-l ca aprig sustinator pe Bernard le Bovier de Fontenelle, autorul studiului „Conversatie asupra pluralitatii lumilor”din 1686. Poate cel mai cunoscut dintre promotorii acestei propuneri a fost matematicianul german Carl Friedrich Gauss (tablou, jos) cel care, in 1820, propunea reflectarea razelor solare pe planetele din jurului Terrei cu ajutorul unui aparat pe care el insusi il proiectase, heliotropul. Tot el este creditat cu ideea defrisarii in forma de triunghi a unor uriase suprafete impadurite din Siberia si cultivarea acestora cu grau, totul pentru a indica prezenta noastra posibililor vizitatori extraterestri. 20 de ani mai tarziu, astronomul Joseph von Littrow a propus o idee asemanatoare. Acesta sustinea, nici mai mult, nici mai putin, decat saparea unui urias canal triunghiular, lung de aproape 30 de kilometri, care sa fie umplut sistematic cu kerosen si care sa fie aprins in fiecare noapte pentru a demonstra prezenta unor forme inteligente de viata pe Terra celor care fi fost interesati sa le descopere. In 1869, inventatorul francez Charles Cros si-a imaginat o serie de oglinzi parabolice care sa transmita semnale luminoase, prin intermediul lampilor electrice, catre celelalte planete ale sistemului solar, si asta in timp ce statisticianul britanic Francis Galton propunea, trei decenii mai tarziu, folosirea unui cod radio asemanator codului Morse. In 1901, Nikola Tesla anunta receptarea unui semnal misterios, posibil de pe Marte, prin intermediul uriasului sau transmitator din Colorado Springs. 19 ani mai tarziu, Guglielmo Marconi le declara reporterilor ca a detectat un semnal radio din spatiul extraterestru. Astfel de opinii nu puteau fi trecute cu vederea si ramanea doar o chestiune de timp pana cand o autoritate organizata menita sa ia urma vietii extraterestre avea sa fie infiintata. Sursa : descopera.ro

Va treubui să reconsiderăm tot ceea ce ştim despre cosmos. O echipă internaţională de cercetători a găsit noi dovezi referitoare la modul în care s-a format Universul. Specialiştii susţin ipoteza conform căreia spaţiul cosmic a luat fiinţă în urma unui ,,Big Bounce” (,,Marea Săritură”) şi nu a unui ,,Big Bang” (,,Marea Explozie”). Spre deosebire de teoria Big Bang-ului, în care se afirmă că faptul Universul s-a format în urma exploziei produse într-un punct cu o densitate infinită, cea a Big Bounce-ului menţionează că spaţiul cosmic se află într-o continuă expansiune şi contracţie. Dacă am lua în considerare cea de-a doua idee, cosmosul ar trebui să se comporte asemenea unui balon, care începe să îşi mărească dimensiunile la un moment dat, creşte până în momentul în care ocupă o suprafaţă maximă şi se contractă până revine la forma iniţială. Cei care susţin această teorie spun că procesul descris se repetă la infinit. Un grup de fizicieni britanici şi canadieni susţine că, în momentul în care are dimensiunea cea mai redusă, Universul este guvernat de regulile mecanicii cuantice şi nu de legile fizicii, prezente în viaţa noastră de zi cu zi. De asemenea, oamenii de ştiinţă spun că, în această stare în care s-ar afla cosmosul, el nu ar putea fi distrus, deoarece efectele mecanicii cuantice ar înfrâna desfăşurarea unui asemenea eveniment. ,,Mecanica cuantică face ca materia să nu poată fi nimicită. Ea pune electronii în imposibilitatea de a distruge atomi, iar, din acest motiv, este posibil să ca tot ea să fi salvat Universul de la evenimente atât de violente, cum a fost Big Bang-ul şi cum va fi Big Crunch-ul”, este de părere Dr. Steffen Gielen, cercetător în cadrul Imperial College London. Oamenii de ştiinţă au ajuns la această concluzie după ce au folosit simulări computerizate, care le-au permis să îşi dea seama de modul în care Universul ar fi putut evolua de-a lungul timpului. Principalul rezultat obţinut a fost faptul că, folosind mecanica cuantică, cosmosul s-ar fi putut extinde dintr-un anumit punct, necesitând un număr minim de elemente prezente în acel moment: radiaţia şi materia. ,,Cea mai mare surpriză pe care am avut-o a fost faptul că am putut descrie primele momente ale Big Bang-ului, bazându-ne pe teorii rezonabile despre materia exsitentă atunci. În condiţiile acestor ipoteze, Big Bang-ul a fost un ,,salt”, în timpul căruia contracţia se transformă în expansiune”, a adăugat Neil Turk, specialist al Perimeter Institute for Theoretical Physics, Canada. Din moment ce modelul explică modul în care Universul ar fi putut alterna între starea de expansiune şi cea de contracţie, echipa de cercetare încearcă acum să afle dacă acest fenomen ar fi putut da naştere obiectelor din interiorul spaţiului cosmic, cum ar fi galaxiile sau alte structuri celeste. Source: sciencealert.com, descopera.ro

Noi informații obținute de cercetători răstoarnă vechea teorie conform căreia Universul este plat asemeni unei coli de hârtie. Fizicienii au analizat noi date despre radiația cosmică de fond (CMB), adică semnalul slab rămas în urma Big Bang. Ei au observat că este microunde lăsate de explozia inițială par deformate, curbate sub acțiunea gravitației, fenomen numit „lentilă gravitațională”. Acest lucru nu se poate întâmpla însă într-un Univers plat, ci numai într-unul curbat, închis. Într-un Univers de acest fel, dacă te-ai deplasa suficient de departe, ai ajunge în cele din urmă înapoi în locul din care ai plecat, ca într-o buclă. Cosmologii care au ajuns la această concluzie surprinzătoare sunt Eleonora Di Valentino, de la Universitatea din Manchester, Alessandro Melchiorri de la Universitatea Sapienza din Roma și Joseph Silk, de la Universitatea Johns Hopkins. Încercând să înțeleagă fenomenul lentilei gravitaționale, fizicienii și-au dat seama că acesta, dar și alte observații cosmologice aparent imposibil de explicat, pot fi rezolvate imediat dacă privim Universul ca pe un mediu închis și curbat. Autorii noului studiu sunt convinși în proporție de peste 99% de teoria Universului buclă, dar recunosc că mai este nevoie de cercetări și de alte date pentru ca totul să fie sigur. Studiul a fost publicat în revista Nature Astronomy la doar o lună după ce alți fizicienii au declarat că Universul ar putea fi mai tânăr decât credem noi, iar calculele pe care ne bazăm acum ar trebui refăcute. Prin urmare, e posibil ca în scurt timp să apară o nouă cosmologie și o nouă fizică, diferită de ceea ce cunoaștem noi, dar care ar putea să explice într-un final toate observațiile realizate în ultimii ani, rămase până acum mistere imposibil de elucidat.

Un lucru e cert, Universul e atât de mare și de plin de mistere, încât nici astronomii nu-și pot explica mereu anumite fenomene. Iar asta se întâmplă și în cazul găurii negre din centrul Căii Lactee care se numește Sagittarius A*. De ce a emis gaura neagră din centrul Universului o lumină atât de puternică O echipă de cercetători care studiază gaura neagră din centrul Universului nostru, de peste 20 de ani, a observat cu ajutorul telescopului Keck II din Hawaii, o lumină infraroșie care a crescut în intensitate de 75 de ori, spre deosebire de cât ar fi crescut în mod normal. Explicațiile pentru acest flash de lumină ar putea fi mai multe, iar experții nu sunt 100% siguri. Pe de o parte, ar putea fi vorba despre o stea care a trecut prin apropierea acesteia. O stea poate modifica felul în care gazul circulă într-o gaură neagră. O altă teorie o reprezintă existența G2, un nor de gaz care ar fi trecut prin apropierea Sagittarius A* în 2014. Flash-ul de lumină ar putea fi o reacție întârziată. Cercetătorii încă încearcă să își dea seama care a fost cauza. Vor folosi și alte telescoape, Spitzer, Swift, Chandra sau ALMA, care monitorizează această gaură neagră pentru a ajunge la o concluzie. Cum se formează găurile negre În prezent se ştiu patru moduri diferite de formare a găurilor negre. Cea mai bine înţeleasă este cea a colapsului stelar, care spune că o stea suficient de mare va forma o gaură neagră după ce fuziunea sa nucleară se va opri, deoarece a fuzionat tot ce se putea. Când presiunea generată de fuziune se opreşte, materia începe să cadă spre propriul său centru gravitaţional, devenind din ce în ce mai dens. În cele din urmă devine atât de densă, încât nimic nu mai poate depăşi atracţia gravitaţională de pe suprafaţa stelelor: din acest moment putem vorbi despre o nouă gaura neagră creată. sursa : realitatea.net

Poate că românii ocupă un loc codaș în multe clasamente, dar, spre surprinderea multora dintre noi,suntem pe punctul de a da lovitura în spațiu. România a fost cooptată într-un proiect care are ca scop principal devierea sau distrugerea corpurilor cerești care ar putea reprezenta un pericol pentru umanitate. Proiectul va fi pus în aplicare în anul 2024, iar România, în colaborare cu Portugalia, va construi componente-cheie ale navei spațiale care va ajunge la 10 milioane de kilometri de Terra. HERA, proiectul care are scopul de a apăra Terra în cazul unei amenințări din spațiu, este realizat de Agenția Spațială Europeană în colaborare cu NASA și are două etape. După pregătiri care au durat aproximativ un deceniu, prima fază a proiectului va începe anul următor. „Una dintre problemele importante de acum este cum să protejezi planeta de un potențial impact cu un corp ceresc. Acest risc este foarte mare. A fost ales un asteroid dublu pentru primul test, două pietre, să le spunem așa, și impactul va fi asupra asteroidului mic și îi modificăm perioada de rotație”, a declarat Marius–Ioan Piso, cercetător la Agenția Spațială Română, potrivit știrileprotv. „Faptul că la noi se face așa ceva aduce companii, aduce inteligență. Prin acest cadru noi creăm un cadru pentru tineri din România, să se dezvolte, să lucreze bine”, a mai adăugat acesta. Rolul României în acest proiect este unul cheie, având în vedere faptul că, împreună cu oamenii de știință din Portugalia, cercetărorii de la ASR vor construi mai multe componente importante ale navei spațiale. La misiunea istorică vor lua parte 7 țări. Este pentru prima dată în istorie când Agențiile Spațiale își unesc forțele și implementează un proiect pentru care se încearcă devierea orbitei unui asteroid prin intervenție umană, intenționat. Cea de a doua etapă a proiectului ar urma să aibă loc în anul 2024, moment în care o sondă spațială va pleca într-o călătorie de doi ani în spațiu până va ajunge în apropierea asteroidului lovit în prima etapă a misiunii. Sonda are rolul de a capta imagini și probe, iar cercetătorii vor analiza efectele impactului și vor strânge mai multe informații îdespre structura asteroizilor. 160 de milioane de euro este suma care a fost investită în acest proiect ambițios.

Statisitic, viața are mari șanse să apară pe planete care au aceleași condiții ca Terra, apariția vieții inteligente ar putea fi, în cele din urmă, o formă de „noroc”. Într-un studiu recent, astronomul David Kipping, de la Universitatea Columbia din Statele Unite ale Americii, a calculat care sunt șansele ca viața, și mai ales viața inteligentă, să apară. Studiul acestuia a plecat de la condițiile de pe planeta noastră și asta deoarece, până acum, aceasta este singurul loc în care știm că a apărut viața. „Până când această situație nu se schimbă (n.r. descoperirea vieții extraterestre”, inferențele cu privire la existența vieții în altă parte din Univers trebuie să se bazeze, din păcate, foarte mult pe acest punct de date unic (n.r. Pământul)”, explică astronomul. Șansele de apariție a vieții În lucrarea sa, Kipping folosește inferența bayesiană, folosită pentru a determina probabilitatea apartenenței obiectelor și evenimentelor la un anumit grup. Kipping a aplicat o formulă modificată a acestei metode de calcul asupra posibilității apariției vieții în urmă cu patru miliarde de ani. Cu ajutorul formulei sale, Kipping a calculat șansele unor scenarii legate de apariția vieții: viața este comună și dezvoltă adesea inteligența; viața este comună, dar rareori dezvoltă inteligența; viața este rară, dar dezvoltă adesea inteligența; viața este rară și rareori dezvoltă inteligența. Analizând aceste cazuri, Kipping a concluzionat că posibilitatea ca viața să apară pe Pământul primordial a fost destul de mare. Viața inteligentă pe de altă parte se dovedește a fi un fenomen mult mai rarisim, în aceste condiții faptul că rasa noastră a evoluat până în această etapă poate fi considerat un „caz norocos”. Un Univers mare Plecând de la calculele realizate asupra posibilității apariției vieții pe Pământ apare întrebarea legată de evoluția unor formelor de viață biologice și pe alte lumi, exoplanete sau sateliții acestora. Kipping argumentează faptul că calculele sale au o aplicabilitate limitată în afara planetelor care nu prezintă condiții identice cu Pământul. În plus, el explică faptul că studiul său reprezintă un efort științific teoretic. Sursa: www.descopera.ro

Grecia Antică a fost casa unora dintre primii astronomi. Studierea mişcărilor corpurilor cereşti reprezintă una dintre cele mai vechi şi elevate activităţi umane, împărtăşită de toate civilizaţiile antice. Dintre toate civilizaţiile, cea a Greciei Antice a jucat un rol important asupra modului în care astronomia a fost practicată de-a lungul secolelor şi ale cărei influenţe şi contribuţii pot fi observate chiar şi în prezent. Space a compilat o listă cu patru dintre cele mai interesante descoperiri din domeniul astronomiei realizate de către grecii antici. 1. Heliocentrismul Aristarh din Samos (310-230 înaintea erei noastre) a susţinut că Soarele era „focul central” al cosmosului şi a plasat toate planetele cunoscute atunci în ordine în jurul lui, aceasta este cea mai timpurie teorie heliocentrică. Textul iniţial pe care Aristarh l-a scris pe această temă a fost pierdut de-a lungul secolelor, aşa că detaliile modului în care a ajuns la această concluzie nu sunt disponibile oamenilor de ştiinţă. Totuşi, Aristarh ştia că Soarele era mult mai mare decât Pământul sau Luna şi poate a crezut că ar trebui să aibă, aşadar, poziţia centrală în Sistemul Solar. Abia în secolul XVI, o teorie heliocentrică va reveni în atenţia oamenilor de ştiinţă şi a filozofilor. 2. Dimensiunea Lunii Din fericire, una dintre cărţile lui Aristarh a supravieţuit, iar aceasta tratează subiectul despre dimensiunile şi distanţele faţă de Soare şi Lună. În acest text, Aristarh prezintă primele încercări de calcule ale mărimilor şi distanţelor relative la cei doi aştri. În momentul în care Luna este la primul sau al treilea sfert, Aristarh a explicat că Soarele, Pământul şi Luna vor forma un triunghi dreptunghiular. Folosind Teorema lui Pitagora, Aristarh a estimat că distanţa până la Soare este de 18-20 de ori mai mare faţă de distanţa dintre Pământ şi Lună. De asemenea, plecând de la observaţii realizate în timpul eclipselor, astronomul a calculat că Luna are aproximativ o treime din mărimea Pământului. Deşi calculele realizate asupra distanţei dintre Pământ şi Soare se dovedesc departe de realitate, în ceea ce priveşte mărimea Lunii Aristarh s-a dovedit extrem de precis pentru perioada şi instrumentele pe care le-a avut la dispoziţie, Luna având în realitate 0,27 din mărimea Pământului. 3. Circumferinţa Pământului Eratostene (276-195 î.e.n.) a fost bibliotecar şef al Bibliotecii din Alexandria şi un experimentalist înfocat. Printre numeroasele sale realizări a fost cel mai cunoscut calcul al circumferinţei Pământului. Faimoasa şi totuşi simplă metodă a lui Eratosthenes s-a bazat pe măsurarea diferitelor lungimi de umbre aruncate de stâlpi lipiţi vertical pe pământ, la amiază pe solstiţiul de vară, la diferite latitudini. Rezultatul acestuia, o circumferinţă de 40.000 de kilometri a Pământului, prezintă o eroare de doar câteva procente faţă de rezultatele obţinute de către cercetătorii moderni. 4. Primul calculator astronomic Cel mai vechi calculator mecanic din lume este Mecanismul Antikythera; aparatul a fost descoperit într-o epavă din apropierea insulei greceşti Antikythera. Dispozitivul este acum fragmentat de trecerea timpului, dar atunci când era intact, acesta ar fi fost o cutie care conţine zeci de roţi dinţate din bronz. Când sunt rotite manual de un mâner, angrenajele se formează pe exterior, prezentând fazele Lunii, calendarul eclipselor lunare şi poziţiile celor cinci planete cunoscute atunci: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn în diferite perioade ale anului. Sursa: www.decopera.ro

Administraţia Trump a elaborat un proiect pentru minerit pe Lună, în cadrul unui nou acord internaţional numit Artemis, au declarat surse apropiate situaţiei citate de Reuters.Acordul face parte din eforturile de a atrage aliaţi în planul NASA de a construi staţii spaţiale pe lună în următorul deceniu şi vine în condiţiile în care agenţia spaţială joacă un rol tot mai mare în implementarea politicii externe americane. Administraţia Trump, dar şi alte state, văd luna drept un activ strategic esenţial. Luna are, de asemenea, valoare pentru cercetarea ştiinţifică pe termen lung, care ar putea permite viitoare misiuni pe Marte - activităţi care se încadrează într-un regim de drept spaţial internaţional, privit pe scară largă drept învechit.Acordurile Artemis, denumite după noul program Artemis al NASA, propun „zone de siguranţă” care ar înconjura viitoarele baze lunare şi vor să ofere un cadru în conformitate cu dreptul internaţional pentru companii privind deţinerea resurselor. Ce parteneri spaţiali caută SUA În săptămânile următoare, oficialii americani intenţionează să negocieze în mod oficial acordurile cu parteneri spaţiali precum Canada, Japonia şi ţările europene, precum şi cu Emiratele Arabe Unite. Rusia, partener major cu NASA pe Staţia Spaţială Internaţională, nu va fi implicată la început în aceste acorduri, au spus sursele citate de Reuters, în timp ce Pentagonul consideră din ce în ce mai mult Moscova ca ostilă pentru efectuarea unor manevre „ameninţătoare” ale unor sateliţi către sateliţi spion americani.Statele Unite sunt membre ale Tratatului privind spaţiul exterior din 1967 şi consideră „zonele de siguranţă” ca o implementare a unuia dintre articolele extrem de dezbătute. Aceasta afirmă că corpurile cereşti şi luna nu pot fi revendiacte de către o naţiune, prin folosire sau ocupaţie sau prin orice alte mijloace.„Aceasta nu este o afirmaţie teritorială”, a spus o sursă, care a solicitat anonimatul pentru a discuta acordul. Zonele de siguranţă - a căror dimensiune ar varia în funcţie de operaţiune - ar permite coordonarea între actorii spaţiali fără a revendica teritoriul ca suveran, a spus el.Acordurile de la Artemis fac parte din planurile administraţiei Trump de a renunţa la pregătirea tratatelor în cadrul Naţiunilor Unite şi a ajunge la acorduri cu naţiuni „cu idei asemănătoare”, parţial pentru că un proces de tratat ar dura prea mult şi lucrul cu statele neimplicate în cursa spaţială ar fi neproductiv, a declarat pentru Reuters un înalt oficial al administraţiei. NASA investeşte zeci de miliarde de dolari în programul Artemis, care prevede zboruri spre Lună până în 2024 şi construirea unei „prezenţe durabile” la polul sud lunar, cu companii private care extrag roci şi apă subterană care pot fi transformate în carburant pentru rachete.Statele Unite au adoptat o lege în 2015 care acorda companiilor drepturile de proprietate asupra resurselor pe care le exploatează în spaţiul cosmic, dar astfel de legi nu există în comunitatea internaţională. Sursa: www.descopera.ro

Un asteroid potenţial periculos va trece cel mai aproape pe lângă Terra pe 29 aprilie, riscul de coliziune fiind exclus. Ca un amănunt inedit, în imaginile suprinse de astronomi, asteroidul pare că poartă o mască de protecţie a feţei. Un asteroid cu dimensiuni estimate la 2 kilometri va trece pe lângă Terra pe 29 aprilie, la ora 9.56 GMT (12.56, ora României), riscul de coliziune cu planeta noastră fiind exclus, potrivit Centrului pentru studierea obiectelor din apropierea Pământului (CNEOS) din cadrul NASA. Asteroidul 52768 (1998 OR2), descoperit de NASA în 1998, va trece la o distanţă de circa 6,2 milioane de kilometri de Terra, cu o viteză de aproximativ 31.300 de kilometri pe oră. Dacă s-ar ciocni de Terra, asteroidul ar provoca „efecte la nivel global”, spuneau reprezentanţii NASA după ce au descoperit obiectul cosmic. În mod cu totul inedit, în imaginile surprinse de specialiştii de la Observatorul astronomic Arecibo din Puerto Rico, asteroidul pare că poartă o mască de protecţie a feţei, potrivit CNN. Potrivit informaţiilor de care dispun specialiştii până în prezent, cel mai mare asteroid care a trecut pe lângă Terra este 3122 Florence (1981 ET3). Obiectul cu dimensiuni de aproximativ 4-9 kilometri a trecut pe lângă planeta noastră pe 1 septembrie 2017 şi mai este aşteptat să ne „viziteze” pe 2 septembrie 2057. sursa:descopera.ro

O salbă de sateliţi Starlink din proiectul SpaceX lansat de Elon Musk a fost vizibilă, sâmbătă noaptea, pe cerul României, oferind imagini spectaculoase, surprinse cu ochiul liber. Sateliții au putut fi văzuți la Bucureși, la Cluj, dar și pe litoral, potrivit imaginilor postate pe rețelele sociale. Salteliţii Starlink din proiectul Space X lansat de Elon Musk fuseseră vizibili pe cerul Europei de Vest la începutul acestei săptămâni. Cei care nu ştiau că fenomenul ţine de proiectul Space X au găsit explicaţii fanteziste de la OZN, la sania lui Moş Crăciun, potrivit Mediafax. Iată o captură cu sateliţi Starlink, surprinși în seara zilei de 18 aprilie 2020, și postată de Ciprian Vîntdevară, de la Observatorul Astronomic al Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad: Ce sunt sateliții Starlink?: Sateliţii au scopul de a îmbunătăţi calitatea legăturii de internet la nivel mondial. În forma finală, ei vor alcătui o reţea ce va acoperi întreaga suprafaţă a Pământului, la o înălţime de peste 500 de km. Deocamdată, proiectul este în faza de testare. Micii sateliţi Starlink, cu o greutate de aproximativ 200 de kilograme, echipaţi cu un panou solar, sunt fabricaţi, lansaţi şi operaţi de SpaceX. După ce sunt eliberaţi în spaţiu, ei urcă uşor, prin mijloace proprii de propulsie, timp de până la patru luni, până când ating orbita lor operaţională aflată la 550 kilometri altitudine. Lansarea oficială a serviciului de internet propus de Elon Musk va avea loc spre finalul anului, iar din 2021, va începe extinderea globală. Starlink va deveni disponibil, treptat, în mai multe ţări din lume. Până acum, fuseseră efectuate șase lansări a câte 60 de sateliţi, din cele câteva mii de sateliţi care vor compune reţeaua Starlink. În acest moment, numărul total de sateliți Starlink a ajuns la 422, după o nouă lansare de succes a unei misiuni, care a adăugat încă 60 de astfel de dispozitive la „colecție”. Doi dintre acești sateliți vor fi scoși de pe orbită, scrie TechCrunch. Sateliţii din cadrul Starlink se vor afla în continuă mişcare în jurul Pământului, „pasându-și” conexiunea cu staţiile de la sol de la unul la altul. Aceştia vor orbita la o altitudine mai joasă decât sateliţii geostaţionari, folosiţi până acum în comunicaţii. Datorită faptului că se vor afla mai aproape de Pământ, aceştia vor oferi o conexiune mai consistentă, cu o latenţă mai mică şi viteză de transfer mai mare. Lansarea primului ciorchine de sateliţi, în mai 2019, a provocat emoţie în comunitatea astronomilor, deoarece „trenul” de 60 de astfel de obiecte era clar vizibil pe cerul nopţii, lumina soarelui reflectând dispozitivele aflate la mare altitudine. Faptul că alte câteva mii s-ar alătura acestora în viitor a stârnit temeri, unele voci susţinând că un cer „pătat” va împiedica observaţiile astronomice. sursa: Digi24.ro

Operaţiunea de succes este una istorică, fiind pentru prima dată când două dispozitive lansate de companii private s-au conectat pe orbita pământului. Chiar dacă au trecut peste 50 de ani de la aterizarea oamenilor pe Lună, explorarea spaţiului este încă în stadiul său incipient. De curând, un satelit aparţinând companiei Intelsat a fost reparat în orbită folosind un alt satelit lansat de compania Northrop Grumman. În general, mulţi dintre sateliţii din orbită au un termen de expirare. Atunci când combustibilul se termină, satelitul iese de pe traiectoria obişnuită şi arde la intrarea în atmosferă. Intelsat consideră însă că sateliţii săi ar trebui să reziste mai mult în timp şi a contractat serviciile companiei Northrop Grumman pentru o operaţiune de realimentare în spaţiu a satelitului. Manevra este foarte complicată, întrucât satelitul este în continuă mişcare, iar modulul de reparaţie, la rândul său un satelit, a trebuit să îl întâlnească şi să se ataşeze de el din mers. Satelitul IS-901 a fost lansat în 2001 şi asigură servicii de telecomunicaţii şi transfer de date pentru diverşi clienţi. Astfel, continuarea operaţiunii acestui satelit este crucială pentru o parte dintre utilizatori, iar lipsa lui ar putea deteriora calitatea serviciilor. sursa:descopera.ro

O nouă lucrare publicată în Astrophysical Journal Letters dezvăluie că astronomii au găsit o lume nouă în jurul unei stele îndepărtate. Kepler-1649c, o planetă cu doar 6% mai mare decât Pământul, orbitează în „zona locuibilă” a stelei sale. Planeta are caracteristici asemnănătoare Pământului atât în ceea ce privește dimensiunea, cât și temperatura. Datele provin de la telescopul spațial Kepler/K2 care a observat aproape 200.000 de stele timp de patru ani. Misiunea sa a fost să calculeze câte stele din Calea Lactee au planetele de dimensiunea Pământului în zona lor locuibilă. Misiunea s-a încheiat definitiv în 2018, după câțiva ani de probleme tehnice, dar aceste date provin din perioada anterioară anului 2013. Interpretarea datelor s-a încheiat acum, iar concluziile astronomilor, prezentate în Astrophysical Journal Letters, arată că planeta Kepler-1649c este cea mai asemănătoare cu Pământul. „În ceea ce privește dimensiunea și temperatura probabilă, aceasta este cea mai similară planetă cu Pământul care a fost găsită vreodată cu Kepler”, a declarat co-autorul Jeff Coughlin de la Institutul SETI. „Este incredibil pentru mine că am găsit-o acum, la șapte ani de la colectarea datelor.” Cât de departe este „noul Pământ” Lumea nouă se află la 302 ani-lumină distanță, în constelația Cygnus. Planeta orbitează în jurul unei stele de tip M care nu este vizibilă de pe Pământ, numită Kepler-1649. O stea de tip M este o stea cu masă scăzută, de asemenea, cunoscută sub numele de „pitic roșu”, care sunt de departe cele mai comune stele găsite în Calea Lactee. În timp ce steaua pe care o orbitează este mult mai mică decât Soarele nostru, ea primește aproximativ 75% din lumina solară a Pământului. Kepler-1649c este de 1,06 ori mai mare decât Pământul și își orbitează steaua la fiecare 19,5 zile, potrivit noii lucrări. „Această lume intrigantă și îndepărtată ne oferă o speranță și mai mare că un al doilea Pământ se află printre stele, așteptând să fie găsit”, a declarat Thomas Zurbuchen, de la departametul de Știință al NASA. În timp ce există alte exoplanete mai apropiate de Pământ ca mărime (cum ar fi TRAPPIST-1f sau Teegarden c ) sau temperatură ( TRAPPIST-1d și TOI 700d ), nu există o altă planetă care să fie considerată similară cu Pământul atât ca temperatură cât și ca mărime și să se afle în zona locuibilă a sistemului său solar. Nu este cunoscută încă atmosfera planetei Kepler-1649c, ceea ce ar putea afecta temperatura. Chiar și dimensiunea planetei are o marjă de eroare. Telescopul spațial James Webb (JWST) are potențialul de a examina atmosfera exoplanetelor precum Kepler-1649c pentru a vedea dacă într-adevăr ar putea găzdui viață. sursa:digi24.ro