TheKing

33

o banana !

Multumesc ! T.C

Tip creatie: (avatar, semnatura, banner etc.) Semnatura Dimensiuni: (avatar 150x250, sig max. 400x200) : Exact asa cum e , daca nu cum stiti voi ! Text principal (Secundar obligatoriu: GameLife.Ro/ www.gamelife.ro) : Principal : TheKing Secundar : Gamelife.ro Imagine/tematica: https://imgur.com/qLd2NVw Alte precizari: Nu este neaparat aceasta imagine , Puteti folosi orice doar sa fie Gif, puteti adauga voi efecte + Fontul numelui si culoarea le alegeti voi , Va pup si va iubesc. Link ultima cerere depusa:

Bun venit!

1115

Bine ai venit!

icre

Salut , si bun venit pe comunitatea gamelife .

Review Crash Bandicoot 4: It’s About Time – Experienta unui noob Nu este usor sa fii gamer in ziua de astazi. Varietatea de jocuri este atat de mare incat nici tu nu mai stii sigur ce-ti place. Dar din cand in cand apare cate un joc care te face sa te intrebi daca nu cumva te-ai blocat in normalul tau. Astazi voi vorbi despre Crash Bandicoot 4: It’s About Time, cea mai noua iteratie a unei platforme foarte iubite de gameri din toata lumea. Unii dintre voi ati crescut cu aceasta serie, altii ati invatat s-o iubiti in timp. Din nefericire, eu nu ma pot identifica cu voi si tre’ sa recunosc ca e pentru prima oara cand joc mai mult de 15 minute un joc din seria Crash. Asa ca acest review va fi mai mult o serie de intamplari si pareri ale unui om care nu este familiar cu seria, nici n-a jucat prea multe platformere. Sau cum ma mai numesc unii, un noob. Seria Crash si-a inceput viata gratie celor de la Naughty Dog, adica oamenii din spatele seriei Uncharted si a fenomenalelor titluri The Last of Us. Asta se intampla acum foarte multi ani, iar odata cu despartirea de parintele „natural” seria a vazut o pauza. Asta pana cand fanii au primit o noua raza de speranta din partea N. Sane Trilogy. Acest pachet a luat primele trei jocuri si le-a imbracat in straie HD pentru a le da o sansa gamerilor de acum sa descopere o serie legendara, iar veteranilor o mica calatorie nostalgica in niste vremuri mai simple. Si cand multi credeau ca asta a fost pentru aceasta franciza, a aparut Crash Bandicoot 4: It’s About Time. Blind date! Crash Bandicoot 4: It’s About Time este prima mea intalnire cu seria asa cum trebuie. Adica cu snack-uri langa mine, vreo doua-trei beri si distractie oferite de un joc care nu incearca sa-mi vorbeasca despre politica, dreptate si alte chestii de care ma lovesc in realitatea cotidiana. Si chiar cred ca aveam nevoie de o gura din asta de aer proaspat, mai ales intr-o perioada aglomerata din toate punctele de vedere: serviciu, acasa, frica de a nu sti ce se intampla in legatura cu pandemia asta si cand va reveni viata la normal, etc. Grafica animata, personaje usor de indragit si niste ha-ha ieftin cu care sa inchei in toane bune o seara. Stiam de grafica, stiam cu ce se mananca jocul, dar am vrut sa ma prefac ca nu stiu nimic din astea. Am vrut sa fie o experienta de la zero, cu mintea deschisa in care sa ma bucur de Crash Bandicoot 4: It’s About Time pentru ceea ce este. Din pacate, povestea este ceva cam intortocheata pentru cineva care nu stie nici cum o cheama pe gagica’ lui Crash. Am inteles ca tre’ sa opresc gruparea de baieti rai cu ajutorul celor patru masti cuantice. Am zis bine? Daca un, nu dati cu parul; sunt nou p-aici. Trebuie sa recunosc ca mi-a placut estetica jocului si modul in care imbina elemente de desene animate cu niste texturi si forme geometrice care te fac sa intelegi ca ai in fata un joc aparut recent. Jocul asta e colorat si viu, nu te va plictisi niciun moment prin prezentarea sa, iar muzica se imbina perfect cu vizualul pentru a-ti oferi cateva ore de distractie. Sau cel putin asta credeam. Greu dom-le, greu al naibii! Pe langa povestea pe care nu prea am inteles-o, hai sa va zic ce m-a frustrat cu adevarat la Crash Bandicoot 4: It’s About Time. Este vorba despre gameplay-ul in sine. Este greu, este neiertator cu noobaletii ca mine si controlul nu prea a ajutat cauza. Crash Bandicoot 4: It’s About Time s-a dovedit o provocare mai mare decat mi-as fi dorit sa fie, insa nu a contribuit doar dificultatea sa aici, ci si problemele de natura tehnica. Bine, mai mult alea decat jocul, dar haideti sa vorbim despre ele pe rand. Daca este prima oara cand puneti mana pe un platformer, Crash Bandicoot 4: It’s About Time poate fi un titlu introductiv foate ok. Imi place ca desi devine greu, odata ce te prinzi de mersul lucrurilor nu vei avea probleme. Da, vei ajunge greu la elemente ascunse sau alte chestii d-astea si vei reface misiunile de destul de multe ori cat sa te saturi de ele. Dar finalul unui nivel, ei bine, aia este rewarding. Ce a stirbit din placere a fost controlul care adesea s-a simtit orice in afara de precis. Sunt sigur ca anumite sectiuni din joc ar fi fost mult mai comode daca controlul era mai fin. Asta se datoreaza si optimizarii. Am testat jocul pe un PlayStation 4 Slim si trebuie sa va spun ca am fost dezamagit de performanta. Poate ca am visat prea mult cand credeam ca va merge la 60FPS, dar da-o naibii! Nici macar 30FPS?! Inteleg ca filmele sunt la 24FPS, dar in alea nu ai platforme care iti testeaza reflexele si orientarea in spatiu. Revenim la next-gen! Crash Bandicoot 4: It’s About Time este un joc bun si chiar daca m-a depasit de cateva ori din diferite motive, m-as mai intoarce la el. Dar nu acum, ci putin mai tarziu, odata cu aparitia consolelor next-gen. Vreau sa-l pot savura la 60FPS si sa imi testez din nou reflexele si rabdarea intr-un scenariu ceva mai prietenos. Ca experienta de joc insa, trebuie sa recunosc: sunt ceva mai bogat acum, cel putin cand vine vorba de cultura jocurilor video. Am mai bifat o serie de legenda prin care nu am avut ocazia sa trec pana acum si sper ca voi trai momentul in care sa zic ca am terminat jocul, fie el si pe cea mai mica dificultate. Trial and error, dar ce sa ii si faci? Sursa/Source : zonait.ro

narcotice

Smoke Weed Everyday :))) , ce sa fac beau , ma joc la aparate singur imi dau banii singur , dupa inebunesc de singuratate :)) Ce ai face daca ar veni Mia Khalifa la tine acasa .

Nu Cosmin?

1.069

derdelus , ca tot vine iarna :))

articole

1063

Da ❤️ Chiube?

Seraphine cantareata visatoare SERAPHINE CÂNTĂREAȚA VISĂTOARE BIOGRAFIA În Piltover, unde visul unei persoane poate deveni progresul tuturor, s-a născut o stea. Încă de când era mică, Seraphine iubea muzica, mai ales cântecele de leagăn ale tatălui ei, care erau frumoase, dar nespus de triste. Erau cântece zauniene, aduse în Piltover când el și mama Seraphinei urcaseră în Orașul Progresului pentru a-și făuri o viață mai bună. Privind pe fereastra atelierului de hexcustică, în care se reparau obiecte create cu tehnologia sunetului, Seraphine cânta odată cu strada. Printre cântecele marinărești de la Porțile Soarelui, fluierăturile ucenicilor și chiar și melodia conversațiilor obișnuite, nu se simțea niciodată singură într-un oraș atât de plin de viață cum era Piltoverul. În timp, Seraphine și-a dat seama că putea auzi cântece prea intime și prea personale, pe care n-ar fi trebuit să le audă oamenii obișnuiți. Iar pe măsură ce creștea, și darul îi devenea mai puternic. Auzea sufletul fiecărei persoane, fie el blând sau crud, astfel încât străzile pe care le iubise odată se transformaseră într-o cacofonie copleșitoare de dorințe contradictorii. Cum putea să înțeleagă vocile, dacă nu erau deloc în armonie? Uneori, se ascundea într-un colț, tremurând și apăsându-și urechile cu mâinile, incapabilă să-și audă propriile gânduri în tot acel haos. Părinții Seraphinei lăsaseră totul în urmă pentru ca ea să se poată naște în Piltover. Acum, suferința fiicei lor îi copleșea, așa că și-au folosit toate economiile pentru a cumpăra o frântură de cristal hextech, din care au creat un dispozitiv care să-i estompeze auzul magic. Pentru prima oară după ani de zile, în jurul ei s-a lăsat tăcerea. În acea liniște, însă, Seraphine a auzit ceva. Sau, mai exact, pe cineva. Cristalul avea o conștiință născută din sângele brackernilor. Deși vocea era slabă și greu de înțeles, avea un ton blând. Într-o melodie a deșerturilor îndepărtate și a conflictelor strămoșești, o mie de ani de istorie cântau la unison. Seraphine, uimită, i-a cerut ajutor. Copleșită de dorințele celor din jurul ei, se temea că nu avea un cântec propriu. Dacă toată ființa ei era formată doar din vocile altora? ''Cu toții suntem făuriți prin vocile altora'' i-a cântat prezența. Încet, Seraphine a învățat cum să se descurce cu zgomotul. Vocea nu era mereu clară, dar a influențat-o pe Seraphine, ajutând-o să înțeleagă cum putea rezona cu mulțimea, cum putea să cânte cu ea, astfel încât să-și folosească dispozitivul din ce în ce mai puțin în fiecare zi. Prima oară când a cântat în fața unei mulțimi, încercându-și puterile, a avut nespus de multe emoții. Dar a continuat să cânte, iar oamenii s-au strâns în număr din ce în ce mai mare. În curând, fanii Seraphinei nu mai încăpeau nici în cele mai mari săli din Piltover. Dar ceva lipsea, atât în mulțime, cât și în ea însăși. A hotărât să pornească în căutarea unei noi perspective în orașul pe care părinții ei îl părăsiseră după multă trudă: Zaun. Prima oară când a coborât cu liftul care uruia și scârțâia din toate balamalele, Seraphine s-a simțit cumva de parcă s-ar fi întors acasă, rămânând în același timp o străină. În Zaun, a auzit refrenele hotărârii și ale ambiției la fel de mult ca în orașul de sus, dar cu o notă în plus de libertate care era doar a lor. Dar după ce a petrecut o vreme acolo, a început să simtă și durerea. Frica de baronii chimici care controlau toate oportunitățile. Ura față de piltovii răsfățați și aroganți de sus. Atât de multă discordie. A început să dea spectacole și a ascultat noile mulțimi, ale căror inimi își cântau străduințele și luptele. Cele două orașe erau separate de mai mult decât de o simplă neînțelegere. Seraphine voia să vindece, să unească, dar auzea mereu același refren: „Lucrurile nu-s așa de simple în Zaun.” În cele din urmă, a început să se simtă din ce în ce mai puțin ca acasă în Piltover. Cristalul hextech îi cântase o elegie despre puterea urii scăpate din frâu. Seraphine nu putea permite să se întâmple așa ceva în orașele pe care le iubea. Și-a convins părinții s-o ajute și și-a demontat dispozitivul hextech, iar împreună, cei trei au făurit o platformă în care cristalul avea să joace un rol opus față de cel de până atunci: avea să amplifice darurile Seraphinei, nu să le reprime, astfel încât să poată auzi vocile celor din jur în toată complexitatea lor. Seraphine spera ca și cea a cristalului să fie printre ele. A coborât cu platforma pe Intrisolul dintre Piltover și Zaun și a folosit-o ca pe o scenă. În timp ce mulțimile se strângeau sub luminile strălucitoare, a auzit vocile oamenilor din ambele lumi, contopindu-se unele cu altele pentru a o asculta pe ea. Era un cântec nou. Nu doar despre înțelegere, ci despre unitate. Nu era perfect. Poate că n-avea să fie niciodată. Dar vocea ei conta. Și poate că îi putea ajuta și pe alții să și-o găsească. Seraphine a devenit cel mai mare star din Piltover și Zaun. Ajutată de talent și de hextech, amplifică vocile tuturor cu forța optimismului. Pentru ea, toată lumea merită să fie ascultată, mai ales cei năpăstuiți. Oamenii o inspiră, iar ea va face tot posibilul pentru a-i inspira la rândul ei. Povestea Seraphinei UN PUBLIC UNIT -- DE DANIEL COUTS Zaun și Piltover cântă un duet. Refrenele sunt despre răni vechi, nedreptate și durere. Cred că doar eu îl aud, dar îl putem simți cu toții. E freamătul ascuns în spatele vieții de zi cu zi, care învrăjbește zaunienii și piltoverienii. Eu știu că ei pot cânta împreună. I-am auzit. Uneori, rar, aud acorduri care mă fac să mă gândesc la ce-ar putea să fie și mă cuprinde dorul. O singură dată, am auzit un val enorm, superb, de armonie și speranță. Chiar atunci, cristalul hextech mi-a vorbit pentru prima oară. Vocea a intonat o mie de imnuri în același timp. Fiecare din ele era ca o pietricică dintr-o avalanșă, imposibil de descifrat cu excepția câtorva note rătăcite. Vocea mă auzea, iar eu voiam atât de mult să o ascult, dar a redevenit un murmur indescifrabil odată cu sfârșitul simfoniei dintre Zaun și Piltover. Aici, în Intrisol, locul în care mă ascund în întuneric în spatele scenei, duetul ar trebui să se audă clar. Sunt pe acoperișul Zaunului; în subsolul Piltoverului. Cenușa plutește, murdărind bronzul Piltoverului. Chim-felinarele zauniene împrăștie culorile vitraliilor piltoveriene pe străzile pietruite ale Zaunului, făurite cu unelte din Piltover. Pe aici ajung cetățeni din ambele orașe, ale căror suflete cântă o melodie încântătoare, auzită doar de mine. Zaunienii urcă în număr mare, o mie de instrumente diferite, zdrăngănind cu un entuziasm dezacordat. Copiii aleargă și țipă, iar adulții îi mână de la spate, încercând să obțină o clipă de pace. Piltoverienii coboară în valuri trâmbițătoare, curioși, strălucitori și mândri. Sosesc cu liftul sau pe scările și rampele care leagă Intrisolul de Promenadă, sora lui geamănă și mai elegantă. Oamenii glumesc și râd, iar din gesturi văd că ne apreciază teatrul improvizat în aer liber. La început, e palpitant. Mă bucur atât de mult că sunt toți aici. Închid ochii și mă acordez la cristal, cerându-i să-mi vorbească iar. Dar cristalul emite același zgomot vag, distant, ca o prezență efemeră. Chiar și el devine doar un murmur când cântecele se încleștează, transformând duetul în duel. Râsetele piltoverienilor se transformă în murmure incomode. Strigătele zaunienilor devin tăceri indignate. Și aproape ca și cum ar fi plănuit mișcarea, mulțimea se împarte în două jumătăți perfecte. Asta înseamnă să trăiești în Zaun sau în Piltover. Intrisolul e un loc în care se întâlnesc, dar nu se amestecă. Există doar pentru că orașele trebuie să se întâlnească undeva. Privesc cum un piltoverian se împiedică și aproape că traversează golul dintre cele două mulțimi, doar ca să fie prins repede de doi dintre ai săi, care-l aduc cu grijă înapoi printre ei. Of! Toți sunt aici din același motiv. De ce nu pot pur și simplu să lase garda jos măcar o clipă și să stea unii cu alții? De ce cred eu mereu că se va schimba ceva? Eu sunt una singură. Doar Seraphine. Care cu greu am ieșit din casă timp de câți ani? Cum ar trebui să-i fac eu să vadă că lucrurile ar putea sta altfel? De ce-aș crede că pot face așa ceva? De ce-am crezut vreodată asta? Se aprind luminile, iar șocul mă face să-mi dau seama că-mi țineam respirația. Simt aerul rece pe brațe și microfonul în mâna tremurândă. Mă uit către mulțime. Se aud câteva strigăte entuziaste, dar în principiu oamenii sunt concentrați pe a se ține departe unii de ceilalți. Inspir. O notă pură și familiară se aude dinspre publicul piltoverian. Văd zâmbetul obosit al Schalei, îndreptat spre mine dintr-o mulțime care se topește în fundal preț de-o clipă, cât mă las fermecată de cântecul ei. În timpul vizitelor la magazinul părinților mei, Schala îmi povestea despre teza ei, citind din ea pe un ton dramatic, așa cum o fac părinții când le citesc copiilor povești, și spunându-mi ce schimbase de ultima oară de când fusese respinsă de universitate. ''A șaptea oară-i cu noroc'', mi-a spus ultima oară când am vorbit. Dar chiar și-atunci, puteam auzi îndoielile strecurându-se în vocea ei optimistă. Șase respingeri, iar ea mergea tot înainte. Însă pășea printr-o negură a îndoielilor: poate ar fi trebuit să facă altceva cu viața ei? Dubiile ei se cuibăresc lângă ale mele, iar următoarea răsuflare e ceva mai ușoară. Încă un cântec se alătură melodiei, de data asta din mulțimea zauniană. Mă uit și-l văd pe Roland, un artist desăvârșit. Primul lucru care m-a atras la argintăria lui a fost sunetul muzicii. Îngrămădise lăzi și materiale într-o parte a magazinului pentru a le face loc unor copii care foloseau acel colț pentru repetiții cu formația lor. Spunea că zgomotul îl ajută să se concentreze și că are nevoie de el mai mult decât de spațiu. Și că poate ar trebui să se obișnuiască cu o cameră atât de mică, dacă următoarea lui creație n-are să se vândă. În mintea mea, cântecul lui Roland se amestecă cu cel al Schalei, unul alcătuit din sunete de tobe, alamă și pietre, iar celălalt din adieri de vânt, goarne și șoapte. Nici n-ar putea să sune mai diferit unul de celălalt, dar ceva le face să meargă împreună. Un cântec plin de îndoieli, celălalt plin de teamă de viitor. Dar mai e ceva. Un ritm constant, nesfârșit, care le unește, împiedicându-le să se destrame în note individuale. Ambele cântece au același ritm. Schala își iubește munca, la fel și Roland. Hotărârea lor o găsește pe a mea și o culege din întuneric. Următoarea răsuflare e dulce. Nu trebuie să le rezolv pe toate. Nu de-aia suntem aici. Nici eu, nici ei, iar ăsta nu-i un lucru rău. Ascult cristalul, care murmură tot mai tare. Vocea e neclară, dar prezentă. Vreau s-o aud și n-o pot face decât într-un singur fel. Închid ochii și las cântecul lui Roland și al Schalei să mă umple. Îmi imaginez prin ce trec. Schala, ronțăind capătul stiloului până când ochii i se măresc și are revelația care o ajută să scrie concluzia perfectă pentru dizertația ei. Roland, cu un ochi închis, în timp ce șlefuiește ultimele detalii de pe o ramă de argint, și se dă apoi un pas în spate, zâmbind când știe că i-a ieșit de minune. Mici explozii mi se târăsc pe umeri, pe șira spinării, îmi intră în gânduri, iar muzica îmi înflăcărează trupul. Cânt. Poate că vocile noastre nu se aud când sunt singure. Poate nici a mea nu se aude. Dar nu voi fi redusă la tăcere. Nu vom fi. Dau tot ce am și nu ezit, pentru că știu că nici ei n-o fac. Panica, fricile, îndoielile. Cânt despre ele, despre toate, până când îmi vine să plâng. Cântecele noastre sunt picături de ploaie pe un geam. Pârâiașul Schalei se contopește cu al meu. Îl găsim pe Roland, care e fericit să ni se alăture. Împreună, găsim mulțimea, fiecare picătură adună încă una și încă una, până când melodia și sentimentele noastre inundă totul. Râul se umflă din ce în ce mai mult, pe măsură ce mulțimea, tăcută în timp ce sufletele cântă, se deschide către muzică. Odată, m-aș fi pierdut în această furtună de sunete. Dar îi am pe Roland și pe Schala și mă am pe mine însămi, și simțim ceea ce simțim. Ei știu ce ne motivează, ce mă motivează. Sunt atât de recunoscătoare. Mă voi asigura că știu și ei asta. Pun acel sentiment într-o singură notă, iar în acea clipă, știu că muzica pe care o creăm ar putea străpunge cerul. Cântecul se sfârșește, iar ochii mi se deschid către mulțime. Mă întâmpină o singură entitate, care aplaudă și răcnește și se năpustește spre scenă. Nu se mai vede nicio piatră din asfalt. Cele două muze ale mele s-au găsit una pe alta în centrul mulțimii și nu-mi mai dau seama ce parte era unde. Intrisolul e un loc frumos. Am cel mai bun loc cu putință, o masă mică ascunsă într-un colț, unde pot să stau în liniște, bând ceai fierbinte și privind lumea. Spectacolul meu s-a terminat acum câteva clopote, dar mulțimea a rămas prin preajmă, vorbind și râzând. Negustorii locali au profitat repede, deschizându-și prăvăliile și punând mese și scaune pe stradă. Scena mea, dezactivată și așezată în lături, a devenit un loc de joacă improvizat pentru copiii din Piltover și Zaun, care se provoacă unii pe alții la diverse șotii. Aerul e încărcat de entuziasm și veselie și de acel sentiment ușor pe care-l ai în zilele care-ai vrea să nu se termine. Mă las pe spate, cu cana fierbinte în mâini, închid ochii și zâmbesc. Cu toții creează o muzică atât de frumoasă. Piltoverul și Zaunul își continuă duetul pentru încă o scurtă vreme. O voce cunoscută îmi răsună slab, dar insistent în minte. Sufletul mi se înalță, iar inima începe să îmi bată tot mai tare. Nu știu ce o să-mi spună; nu știu dacă o să ne înțelegem acum sau cât timp putem vorbi. Știu doar că vrea să o ascult. Cântecul ei se ridică precum o orchestră care-și începe concertul, iar eu mă pregătesc de avalanșă. Are atât de multe de transmis prin muzică, iar eu sunt doar una. Dar voi asculta mereu. SURSA/SORUCE : eune.leagueoflegends , universe.leagueoflegends

Acum 5 ani cand faceam si eu YT cica :))))))

reconditionat

Ubisoft ofera un gameplay video interesant din Watch Dogs: Legion Watch Dogs: Legion se lanseaza peste doua zile. Cu ocazia aceasta, Ubisoft dezvaluie un gameplay de 14 minute care ne poarta prin lumea ploioasa si cosmopolita a Londrei. Dar cu grafica si ray tracing setate la maxim in rezolutie 2K. Legion permite jucatorilor sa controleze mai multe personaje de-a lungul povestii. Personaje care, daca ai permadeath-ul activat, pot muri definitiv, afectand astfel firul narativ. Story-ul se concentreaza asupra grupului de hackeri DeadSec. Hackerii doresc sa elibereze Londra din mainile unui stat distopian obsedat de monitorizare si securitate. In acelasi timp, grupul investigheaza o serie de atacuri teroriste care le-au fost inscenate, toate astea facand parte dintr-o conspiratie dubioasa. Gameplay-ul prezentat ofera o privire de ansamblu asupra universului jocului, de la personajele extravagante pana la decorurile si arhitectura orasului. Cu ray tracing-ul activat, level design-ul ofera o satisfactie si mai mare. Londra este cunoscuta pentru vremea ploioasa, luminile cladirilor si ale masinilor reflectandu-se in baltoace si pe asfaltul umed. Din punctul meu de vedere, este interesant de observat aceasta „fidelitate” in ceea ce priveste societatea actuala si viitorul acesteia, ca sursa de inspiratie pentru joc. Ma refer la faptul ca estetica si design-ul sunt, evident, nu la fel de futuristice ca in Cyberpunk 2077, dar au rolul de a se raporta la progresul nostru tehnologic actual. La fel si cu moda personajelor, viziunile si comportamentul acestora. Dar divaghez. Partea ceva mai amuzanta la acest mic playthrough este ca cel care l-a parcus se grabea cam tare, de aici si sentimentul de speedrun pe care l-am resimtit. Daca nu aveti ce face in pauza de cafea, urmariti gameplay-ul pentru Watch Dogs: Legion. Daca doriti sa aflati mai multe, puteti sa urmariti si un preview mai elaborat, realizat de colegul de breasla Sursa / Source : zonait.ro

antibiotic

1.057

laborator