Search the Community

Turcidide : (circa 460-circa 400 î.Hr.) poreclit „tatăl istoriei științifice” Istoria este știința care studiază evoluția societății umane de la apariția omului până în prezent. Obiectul istoriei nu se limitează doar la evenimentele politice, cum ar fi de exemplu bătăliile sau faptele conducătorilor. El cuprinde și aspectele economice, sociale și culturale (uneltele, ocupațiile și organizarea oamenilor, creațiile artistice și credințele religioase, viața de zi cu zi etc.). Istoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută de oameni (i.e. istorici) care încearcă să descrie, să explice sau să facă perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent de epoci sau de metode și oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este întotdeauna o construcție umană, înscrisă în epoca în care este scrisă. Spre deosebire de povestirea ficțională, specia de povestire numită istorie nu este construită prin intuiție intelectuală, ci pornind de la surse: documente scrise, istorie orală, obiecte etc. Prin interpretarea totalității acestor surse, istoria își propune să reconstituie diversele fațete ale trecutului. De-a lungul timpului, istoricii și-au schimbat foarte mult felul de a interpreta trecutul și perspectiva asupra faptelor sau a evenimentelor trecute, și-au reevaluat sursele și maniera de a aborda respectivele surse. Istoria, care nu este doar o reflecție asupra trecutului, se construiește în funcție de regulile unei metode științifice. Aceasta a evoluat de-a lungul timpului, iar evoluția acestei metode științifice poartă numele de istoriografie (cuvânt compus pornind de la niște etimoane grecești; în traducere directă înseamnă „istoria scrierii istoriei”). Metoda de cercetare a istoriei se sprijină pe un ansamblu de științe auxiliare care îl ajută pe istoric să își construiască povestirea. Istoria este și o practică socială: prin felul în care este scrisă, istoria se înscrie în mod fundamental în epoca în care este scrisă și joacă un rol de primă importanță în epoca scrierii ei deoarece, fiind luată drept dovadă și / sau garanție a judecății acțiunilor omului, ea determină interpretările, interacțiunile și comportamentele sociale prezente și viitoare ale indivizilor. Metoda Istorica : Metoda istorică este compusă din tehnici și îndrumări prin care istoricii folosesc sursele primare și alte dovezi empirice, inclusiv dovezi arheologice pentru a cerceta și apoi scrie istoria drept relatări ale trecutului. Întrebarea asupra naturii și chiar a putinței existenței unei metode istorice solide este subiectul filosofiei istoriei drept întrebare care ține de epistemologie. Studiul metodei istorice și al diferitelor feluri de a scrie istoria se numește istoriografie. Abordarea critica a surselor : Abordarea critică a surselor (sau evaluarea informației) este procesul de a evalua calitățile unei surse de informații, cum ar fi validitatea, încrederea și relevanța ei pentru subiectul cercetat. Gilbert J. Garraghan împarte abordarea critică a surselor în șase întrebări: 1. Când a fost produsă sursa scrisă sau nescrisă (data)? 2. Unde a fost produsă (locația)? 3. De către cine a fost produsă (autorii)? 4. Din ce materiale pre-existente a fost produsă (analiza)? 5. Sub ce formă inițială a fost produsă (integritatea)? 6. Care este valoarea ei ca dovadă prin ceea ce cuprinde ea (credibilitatea)? Primele patru sunt cunoscute drept critica superioară; a cincea drept critica inferioară; și, împreună, drept critica externă. A șasea și cea din urmă este numită critica internă. Laolaltă această abordare este numită critica surselor sau abordarea critică a surselor. R. J. Shafer asupra criticii externe: „Se afirmă uneori că funcția ei este negativă, scutindu-ne de a folosi dovezi eronate; în timp ce critica internă are funcția pozitivă de a ne spune cum să folosim dovezile găsite drept autentice.” Observând că unele documente sunt acceptate drept complet de încredere, Louis Gottschalk a stipulat regula generală „pentru fiecare aspect în parte procesul de a stabili ce încredere putem avea în acesta trebuie făcut în mod separat și indiferent de credibilitatea generală a autorului documentului.” Gradul de încredere al unui autor, luat în general, poate stabili o probabilitate de fundal pentru a aborda fiecare afirmație, dar fiecare dovadă extrasă trebuie cântărită în mod individual. Proceduri pentru surse care se contrazic una pe alta : Bernheim (1889) și Langlois & Seignobos (1898) au propus o procedură în șapte pași pentru critica surselor în cadrul istoriei: 1. Dacă toate sursele au căzut de acord asupra unui eveniment, istoricii pot considera evenimentul drept dovedit. 2. Totuși, nu se impune majoritatea; chiar dacă cele mai multe surse povestesc evenimentele într-un fel, acea versiune nu va prevala decât dacă trece testul analizei critice pe text (analiza textului). 3. Sursa a cărei relatare poate fi confirmată prin referiri la autorități externe în unele părți ale ei poate fi crezută în întregime chiar dacă este imposibil să confirmăm complet textul. 4. Când două surse se contrazic asupra unui aspect, istoricul va prefera sursa cu cea mai mare autoritate, adică sursa creată de un expert sau de martorii oculari. 5. Martorii oculari, în general, trebuie preferați în special în împrejurările în care observatorul obișnuit putea relata cu acuratețe ceea ce s-a aflat pe atunci și, mai specific, când se referă la lucruri știute de majoritatea contemporanilor lor. 6. Dacă două surse create în mod independent cad de acord asupra unui aspect, credibilitatea fiecăreia sporește semnificativ. 7. Când două surse nu sunt de acord și nu există un alt mijloc de a evalua ce spun ele, atunci istoricii vor prefera sursa mai apropiată de bunul simț. Descrierile ulterioare ale metodei istorice de mai jos au căutat să depășească credulitatea postulată de primul dintre pașii formulați în secolul al XIX-lea prin a afirma principii prin care relatările diferite nu sunt doar armonizate ci pentru a afla dacă o aserțiune găsită în una din surse poate fi considerată drept lipsită de încredere sau dimpotrivă, luată în sine. sursa: Wikipedia

La 28 octombrie 1962, liderul sovietic Nikita Hruşciov ordonă retragerea rachetelor din Cuba, încheindu-se astfel criza dintre URSS şi SUA. Celebra şi totodată controversata criză a rachetelor din Cuba a fost fără îndoială, cel mai important moment al Războiului Rece, derulat în trecut între blocul sovietic şi cel ocidental. În urmă cu aproape cincizeci de ani, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au fost mai aproape ca niciodată de declanşarea Armaghedonului. Când în luna octombrie a anului 1962, J.F. Kennedy – preşedintele american din acea vreme a fost informat că un avion de spionaj americand e tip U-2 a descoperit rachete cu încărcătură nucleară trimise de sovietici în Cuba, bastionul lor comunist din Caraibe, acesta şi-a dat seama că este în mijlocul unei situaţii limită. Timp de 13 zile fatidice, cât timp Kennedy s-a confruntat cu Hruşciov, întreaga lume a trăit probabil cele mai încordate momente din întreaga noastră istorie. Cele două superputeri aveau nu doar posibilitatea de a se distruge reciproc, ci şi pe cea de a stinge definitiv lumina pe Terra. Din fericire, lucrurile s-au terminat altfel. Însă detaliile crizei din 1962 rămân şi astăzi extrem de interesante. Mai ales în prisma situaţiei actuale. Care nu este deloc una liniştitoare. Situaţii tensionate Imediat după ce a obţinut puterea deplină în Cuba anului 1959, liderul revoluţionar cubanez Fidel Castro a avut ca obiectiv principal, şi logic până la un punct, stabilirea unei alianţe trainice între ţara sa şi Uniunea Sovietică. Sub regimul său, Cuba s-a dezvoltat ca o ţară dependentă ombilical de URSS datorită ajutorului militar şi economic oferit de aceasta. Guvernul lui Castro era iniţial neutru competiţiei multiple dintre cele două superputeri. URSS-ul iniţial nu era interesată de Cuba, iar Fidel Castro chiar vizitase Statele Unite în decursul anului 1959. Dar când reformele socialiste implementate de Castro au ameninţat intersele americanilor proprietari de pâmânturi din Cuba, brusc Castro a devenit un personaj indezirabil în toate cercurile de putere din Washington. Ostilitatea relaţiilor cubaneze-americane a oferit o ocazie mult aşteptată de Uniunea Sovietică care dorea instalarea unui avanpost militar în coasta americanilor. SUA a decis atunci să înceteze în anul 1961 orice relaţie diplomatică cu Cuba. În acelaşi timp sovieticii erau în plin Război Rece (1945-1991) cu americanii şi aliaţii lor occidentali, perioadă presărată pe atunci cu numeroase confruntări politice şi economice. Cele două blocuri au intrat în probabil cea mai tensionată fază a relaţiei lor imediat după ce pilotul unui avion de spionaj de tip U-2 care zbura la mare altitudine deasupra Cubei pe data de 14 octombrie 1962 a fotografiat asamblarea mai multor rachete sovietice cu rază medie de acţiune de tip SS-4 care erau asamblate pentru o ulterioară instalare. Două zile mai târziu, preşedintele Kennedy a fost informat oficial despre situaţie, fapt care l-a făcut să convoace de urgenţă un grup de strategi şi consilieri, grup care avea să fie cunoscut ulterior sub numele de Comitetul Executiv sau pe scurt, ExCom. În cadrul acestui for suprem activau cei mai importanţi oameni din SUA, precum Secretarul de Stat Dean Rusk, Secretarul Apărării Robert McNamara, directorul CIA, John McCone şi mulţi alţii. Timp de aproape două săptămâni, preşedintele Kennedy şi echipa sa urmau să se lupte cu criza diplomatică deja instalată între cele două superputeri, la fel cum în Kremlin, Nikita Hruşciov convocase un for asemănător. Descoperă îţi prezintă principalele semnificaţii istorice ale zilei de 28 octombrie: 312 – Împăratul Constantin cel Mare îl învinge pe rivalul său Maxentius1728 – Se naşte, la Marton, navigatorul englez James Cook; este descoperitorul insulelor Société (azi Polinezia franceză), Noua Zeelandă şi Sandwich (azi arhipelagul Hawaii) (m. 14 februarie 1779) 1740 – A încetat din viaţă Anna Ivanova Romanova, împărăteasa Rusiei (1730-1740) 1919 – A încetat din viaţă istoricul Constantin Giurescu, membru fondator al Academiei Române (n. 10 august 1875) 1931 – S-a născut actorul Ilarion Ciobanu, remarcat pentru rolurile jucate în filmele „Aurul, dolarii şi ardelenii” – 1978, „Crucea de piatră” – 1993 şi „Terente, regele bălţilor” – 1995 (m. 7 sept 2008). 1954 – Ernest Hemingway primeşte premiul Nobel pentru Literatură 1958 – Cardinalul Angelo Giuseppe Roncalli a fost ales Suveran Pontif, luându-şi numele de Ioan al XXIII-lea 1992 – Au fost alese conducerile celor două Camere ale Parlamentului României, în urma convocării parlamentarilor nou aleşi. Oliviu Gherman (FDSN) a fost ales preşedinte al Senatului, iar Adrian Năstase (FDSN) a fost ales preşedinte al Camerei Deputaţilor 1993 – Întrunit în sesiune plenară, la Strasbourg, Parlamentul european a ratificat Acordul de asociere a României la Comunităţile Economice Europene 2000 – Se desfăşoară primele alegeri municipale organizate în provincia Kosovo, administrată de către ONU 2005 – A încetat din viaţă sculptorul Ion Irimescu, membru de onoare al Academiei Române, deţinător al ordinului „Steaua României”, cea mai mare distincţie pe care o poate acorda instituţia prezidenţială, câştigătorul Premiului de Excelenţă în Cultura Româna pe anul 2001 (n. 27 februarie 1903) 2008 – A încetat din viaţă actriţa Dina Cocea. A jucat pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, dar a cochetat şi cu apariţiile pe marile ecrane, debutând, în 1939, în filmul „O noapte de pomină” şi continuând cu producţii precum „Neamul Şoimăreştilor”, „Ştefan cel Mare”, „Cantemir” şi „Iancu Jianu” (n. 27 noiembrie 1912) sursa : descopera.ro

Originile alfabetului - o scurtă istorie Alfabetul pe care noi îl cunoaştem astăzi şi care ne facilitează comunicarea a luat naştere cu mii de ani în urmă, iar povestea sa se întinde pe mai multe continente. S-a ajuns la forma sa finală, compusă din 26 de litere, în urma unei evoluţii îndelungate, facilitată de munca cărturarilor. Datorită lor şi a creării unui sistem de scriere eficient, a fost posibil pentru omenire să evolueze, în acelaşi timp prezervându-şi trecutul. 1.Influenţa egipteană Conform cercetătorilor, cel mai probabil că inventarea alfabetului timpuriu aparţine unei populaţii semite care locuia şi muncea în Egipt în jurul anului 1850-1700 î. e. n. Populaţia era familiarizată cu hieroglifele egiptene, pictograme ce erau utilizate pentru a desemna obiecte, concepte etc. Cu timpul, aceşti locuitori semiţi şi-au creat propriile pictograme, mai simple, dacă le comparăm cu cele egiptene, iar scrierea lor avea să fie cunoscută sub numele de proto-sinaitică. Astfel, litera „A” (în alfabetul nostru de astăzi) desemna iniţial un bou, animal foarte important pentru muncile agricole şi evident un element central al vieţii oamenilor din acea perioadă. Citirea literei era „alef” (denumire păstrată în alfabetul ebraic din zilele noastre), ulterior preluată de greci şi transformată în „alfa”, şi după aceea de romani, care au simplificat-o în forma pe care o cunoaştem azi, cea de „a”. Un alt exemplu este litera „b”. Aceasta reprezenta iniţial o casă şi se citea „bet”, a fost preluată de greci sub forma „beta” şi de romani ca „b”. Prin alăturarea celor două litere greceşti, alfa şi beta, a luat naştere cuvântul „alfabet”. Şi celelalte litere reprezentau iniţial un obiect sau animal, dar cu timpul au ajuns să desemneze doar un sunet, aşa cum este cazul şi în ziua de astăzi. 2. Răspândirea La început, alfabetul creat de acea populaţie misterioasă din Egipt a fost preluat de evrei, canaaniţi şi fenicieni. Fenicienii, datorită activităţilor lor maritime, sunt cei care au răspândit noul alfabet la nivel local în Orientul Mijlociu, dar şi în Grecia, unde a fost preluat cu mici modificări. De exemplu, alfabetul original nu avea vocale deloc şi se scria de la dreapta la stânga, dar grecii l-au adaptat nevoilor lor, introducând vocalele şi schimbând sensul de scriere în secolul 5 î. e. în cel pe care îl ştim acum, stânga-dreapta. La rândul lor, etruscii, o populaţie localizată în centrul Peninsulei Italice de la acea vreme, au avut contacte cu grecii care colonizau peninsula, aspect ce a condus inevitabil la preluarea alfabetului de către ei. Totodată, romanii au fost următorii care au observat potenţialul acestui sistem de scriere şi aşadar l-au adoptat de la etrusci. Alfabetul lor avea 23 de semne, 21 fiind preluate din cel etruscan. 3. Îmbunătăţirea Până în Evul Mediu, alfabetul a fost utilizat sub această formă, dar cărturarii medievali au sesizat existenţa unor neajunsuri. Litera I era folosită atât pentru sunetul „i”, cât şi pentru „j”, ceea ce îngreuna înţelegerea unui text. Astfel, învăţaţii au diferenţiat cele două sunete, atribuindu-i lui „j” o literă proprie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul literei „V”. Iniţial, era folosită şi pentru sunetul „u” şi pt „w” (din limbile germanice), dar s-au adăugat semne şi pentru acestea. Forma finală a alfabetului s-a concretizat în secolul 16, rămânând la latitudinea fiecărui popor să adauge diacritice literelor originale, pentru a transpune în scris sunetele specifice limbii respective. De exemplu, alfabetul limbii române este compus din cele 26 ce litere latine, cărora li se adaugă cele 5 litere locale „ş”, „ţ”, „î”, „ă”, „â”, făcând ca sistemul nostru de scriere să fie format din 31 de semne. Surse: http://nypost.com/2015/02/08/the-stories-behind-the-letters-of-our-alphabet/

O studentă la arheologie a descoperit una dintre cele mai vechi săbii din lume. Cu o vechime de circa 5.000 de ani, obiectul era expus într-un mic muzeu din mânăstirea San Lazzaro degli Armeni, aflată pe o mică insulă de la marginea lagunei venețiene. Despre această sabie antică se credea că provine din Evul Mediu și că are doar câteva sute de ani vechime, însă studiile au arătat că este veche de 5.000 de ani și provine dintr-o zonă aflată în prezent în estul Turciei, regiune în care se crede că au fost inventate practic aceste arme în perioada de început a Epocii Bronzului, relatează Agerpres. Sabia a fost remarcată întâmplător, în noiembrie 2017, de Vittoria Dall'Armellina, care pe atunci era studentă doctorand în arheologie la Universitatea Ca' Foscari din Veneția. Ea a observat această sabie antică printre obiectele medievale expuse în muzeul mânăstirii San Lazzaro degli Armeni. Ea a observat că sabia seamănă cu alte două săbii descoperite în estul Anatoliei ce datează din jurul anului 3.000 î.Hr., despre care se crede că sunt cele mai vechi săbii din lume. Această sabie a fost trimisă la mânăstirea San Lazzaro degli Armeni, un centru religios al unei congregații de călugări catolici armeni din Veneția, alături de alte daruri, sub forma unei donații din partea unui colecționar armean de artă, pe nume Yervant Khorasandjian, pentru călugărul Ghevond Alishan, cunoscut drept părintele Leonzio, în urmă cu 150 de ani. Alishan a murit în 1901 iar bunurile sale au rămas în mânăstire. Conform unui document ce a însoțit această donație, scris de mână în limba armeană și datând din a doua jumătate a secolului XIX, această sabie misterioasă a fost descoperită la Kavak, o așezare din apropierea coloniei antice grecești de la Trebizond, pe coasta Mării Negre (orașul turcesc Trabzon în prezent). După mai bine de 2 ani de analize detaliate, cercetătorii au ajuns la concluzia că atât compoziția cât și construcția acestei săbii sunt similare săbiilor antice descoperite în estul Turciei, în palatul antic din Arslantepe. Aceste două săbii au fost datate de către experți ca având o vechime de 5.000 de ani. Sursa: Historia.ro