[Mituri și Legende] Mituri Românești - Ielele

[riTes]

 

 

În folclorul românesc, ielele sunt creaturi mitologice fascinante, capabile să vrăjească și să sperie în egală măsură. Acest topic îți oferă o explorare relaxată și presărată cu umor a mitului ielelor, ca să-ți faci o idee despre cum aceste “zâne năzdrăvane” și-au croit drum în poveștile și superstițiile noastre.

Cine sunt, de fapt, ielele?

Ielele sunt spirite feminine, asemănătoare zânelor, dar mult mai capricioase și misterioase. Ele apar întotdeauna în grupuri (de obicei câte 3, 5, 7 sau 9) și dansează hora în poieni sau la răscruci de drumuri, sub clar de lună. În timp ce unele surse le descriu ca „nictalini” cu puteri de fermecare, altele le compară cu bacantele dionisiace, gata oricând să‐ți inducă amețeala dansului lor.

Caracteristici cheie

• Dansul fermecat: După ce pleci de pe locul în care au dansat, iarba rămâne arsă și incapabilă să crească.

• Vocea lor: Se spune că melodiile ielelor pot vrăji orice muritor; cine le aude cântecul, poate rămâne mut de uimire.

• Aspect: Frumoase, adesea îmbrăcate în alb sau plutind goale, cu părul dezlegat și clopoței la glezne.

 

Legenda fiicelor împăratului Rusalim

Unii povestitori susțin că ielele erau odată fiicele unui împărat numit Rusalim, care trăia într-un palat scăldat de ape. Se spune că, după ce poporul a părăsit vechile credințe, fetele împăratului s-au revoltat și s-au retras în păduri, devenind spirite răzbunătoare. Ura lor față de creștini a rămas până azi în superstiții: cine le tulbură dansul riscă să fie blestemat.

În această poveste, ielele nu sunt simple zâne — ele reprezintă legătura dintre lumea veche, precreștină, și forțele misterioase ale naturii. Dansul lor nocturn era un ritual de comemorare și de reafirmare a puterii ancestrale.

Unde și când le poți întâlni?

Ielele preferă locurile izolate: poieni, păduri dese, maluri de râu și răscruci de drumuri. Apar mai ales noaptea, când lumina lunii le pune în evidență dansul hipnotic. În unele legende, ele se arată mai puternic în perioada Rusaliilor, când vălul între lumi devine subțire.

Ce se întâmplă dacă le provoci?

Ielele nu sunt diavoli, dar nu ezită să pedepsească pe oricine le întrerupe veselia:

• Te pot învârti într-un vârtej amețitor până cazi lat.

• Îți ard pământul sub picioare, iar iarba nu mai crește.

• Îți lasă semne de cercuri de foc pe unde au dansat.

Dacă le refuzi invitația la dans… ei bine, nu o să-ți mai meargă deloc bine!

Cum să te ferești de iele?

Românii au inventat tot felul de “antidoturi” populare:

1. Usturoi și pelin la brâu sau la pălărie – ca să ții spiritele la distanță.

2. Dansul călușarilor – o coregrafie sacră menită să alunge farmecul ielelor.

3. Să respecți zilele de Rusalii și să nu lucrezi în acele zile sacre – altfel riști răzbunarea lorw.

De ce ne fascinează ielele?

Mitul ielelor combină frumos elemente de natură, muzică și magie – toate presărate cu o doză sănătoasă de pericol. Ne amintesc că lumea rurală are încă zone nevăzute, unde regulile cotidiene nu mai contează. În plus, sunt un subiect perfect pentru o poveste la gura sobei sau pentru o drumeție nocturnă plină de adrenalină!

 

Surse de inspirație și lecturi suplimentare

1. “Iele” – Wikipedia (engl.) Wikipedia

2. The Romanian Myth About ”Iele” – Medium Medium

3. Iele: Mysterious Romanian Fairies – julietetelandresen.com julietetelandresen.com

4. Romanian monsters and myths – Tumblr Tumblr

5. Spells and Druidry: Iele – deepintheglen.tumblr.com deepintheglen.tumblr.com

6. Vântoase (spirite înrudite) – Wikipedia Wikipedia

[th3#afk]

O mica continuare ( ciudat ca am citit recent ceva de genul )  :

 

Există mai multe teorii despre originea ielelor. Unele legende le consideră fiicele lui Alexandru Macedon, care au băut din apa vie și au devenit ființe supranaturale. Alte povești le descriu ca fiind sufletele unor femei vrăjite sau ca rezultat al iubirii interzise dintre Soare și Cosânzeana. Sursa : Imperial Transilvania 

 

În folclor, ielele aveau nume secrete, cunoscute doar de vrăjitoare sau de cei inițiați. Aceste nume nu trebuiau rostite, deoarece se credea că invocarea lor putea atrage mânia acestor fisințe. Printre numele menționate în tradiții se numără Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda și Trandafira. Sursa : wikipedia 

 

Ielele – umbrele nevăzute ale nopților românești

În țesătura de mituri a neamului românesc, ielele sunt probabil cele mai tulburătoare și greu de definit figuri. Deopotrivă fascinante și temute, ele nu trăiesc în pagini de poveste, ci în respirația locurilor pustii, în sclipirea lunii pe pajiști și în tăcerea pădurilor. Despre ele se știe mult, dar și mai mult se tace.

 

Spre deosebire de alte făpturi mitologice, ielele nu au o formă fixă. Ele sunt adieri cu chip de femeie, umblă goale, cu părul despletit și pasul ușor. Dansul lor lasă urme: cercuri de iarbă arsă, focuri albastre și spaime în sufletul celor ce le văd. Însă aceste urme sunt doar ceea ce ochiul poate percepe. Mai tulburător e ceea ce rămâne nespus: oglinzile în care se reflectă chipuri străine, muzica care se oprește brusc și bolile care nu au leac.

 

De-a lungul vremii, țăranul român a învățat că e mai înțelept să le ocolești decât să le înfrunți. În nopțile de Rusalii sau de Sânziene, se puneau plante de leac – pelin, leuștean, sânziene – la porți și la ferestre. Femeile lăsau daruri în poieni – panglici, mărgele, oglinzi mici – în speranța că ielele le vor cruța casele și copiii. Era o tăcere ritualică în aceste gesturi, o rugă în care nu era pomenit niciun nume – căci a le rosti numele înseamnă a le chema.

 

Și totuși, ele veneau. Se spune că unii lăutari au cântat fără să știe într-un loc de joacă al lor, și dimineața și-au pierdut glasul. Alții au trecut prin poienile greșite și s-au întors „răvășiți”, cu vorba încurcată și pașii rătăciți. Se mai spune că, dacă ai curajul nebun sau naivitatea să le privești în oglindă, le vezi doar o dată. A doua oară, oglinda crapă – sau tu.

Adevărul este că ielele nu pot fi înțelese ca personajele obișnuite ale unei mitologii. Ele sunt un ritual al fricii, o formă poetică a necunoscutului. Nu sunt nici bune, nici rele. Sunt ceea ce rămâne când omul recunoaște că natura, noaptea și femeia pot fi, fiecare în felul ei, o taină de nestrăbătut.