POVESTE SHEN

[Shoby]

• Numele campionului: Shen
• Poza: 
• Poveste:

  ADEVĂRATUL ECHILIBRU
  – N-a fost nicio furtună. A fost un spirit, spuse pescarul, încă tulburat de naufragiul din care abia scăpase cu viață acum două nopți.

  Din câte povestise, nava îi fusese scufundată de o creatură mare cât o casă și iute ca vântul. Shen îi asculta povestea, cumpănind în tăcere faptele care îi erau prezentate.

  – Arată-mi unde s-a întâmplat, spuse el.

  Pescarul îl conduse până pe o plajă din golf, unde câțiva săteni se chinuiau să recupereze cadavrele înecate ale marinarilor. Shen îngenunche să studieze o bucată de lemn desprinsă din navă, însemnată de zgârieturi adânci și neregulate – lăsate fără îndoială de gheare puternice.

  – Câți au murit? întrebă el.

  – Toți, în afară de mine... Șase, răspunse pescarul.

  ''Spiritele sunt puternice'' își spuse Shen, căutând și alte indicii printre rămășițe.

  Într-un sfârșit, pe marginea unei bucăți rupte din cocă, descoperi o șuviță subțire de blană argintie. Majoritatea oamenilor ar fi trecut-o cu vederea sau, dacă ar fi văzut-o, n-ar fi crezut în ruptul capului că o creatură care era în stare să rupă o navă în două ar fi putut lăsa în urmă ceva atât de delicat, însă nu era prima oară când Shen vedea așa ceva. Atinse șuvița și o privi cum dispare în aer. Acum nu mai avea nicio îndoială: povestea pescarului era adevărată.

  – Un demon, zise Shen. Probabil ați navigat în calea lui.

  Pescarul încuviință posomorât. Spirite de toate soiurile treceau adesea în lumea fizică, mai ales în Ionia, unde bariera dintre cele două tărâmuri era subțire și ușor de străpuns. Lumea invizibilă și cea materială se atingeau mereu, alunecând pașnic una pe lângă cealaltă, ca uleiul pe apă.

  Shen, Ochiul Crepusculului, avea datoria de a străbate granița dintre cele două lumi, asigurându-se că niciuna nu o copleșește pe cealaltă. În ochii muritorilor de rând era o simplă nălucă ce dispărea într-o clipită și reapărea la kilometri depărtare. Pentru cei din lumea spiritelor era un om din carne și oase, care n-avea dreptul să pătrundă în tărâmul lor.

  Shen îngenunche în nisip încă o dată, ca să cerceteze unul dintre cadavrele trase la mal. Bărbatul fusese sfâșiat în două, chiar sub coaste. Măruntaiele care îi mai rămăseseră atârnau din trunchiul palid și umflat.

  – Nu e nevoie să vă faceți griji. Voi ucide monstrul înainte de căderea nopții, zise o voce de undeva din spate.

  Shen se întoarse și văzu un călugăr trimis de templul din apropiere. Era înconjurat de câțiva acoliți, care duceau o sumedenie de talismane și uleiuri mistice. Grupul era pe cale să înceapă un ritual de purificare pentru a alunga spiritele malefice din preajmă. Călugărul îl cântări pe Shen din priviri.

  – Putem conta pe ajutorul tău? întrebă el în cele din urmă.

  – Echilibrul va fi restabilit, răspunse Shen, încuviințând din cap.

  Lăsându-l în urmă pe călugăr, continuă să urmărească dâra abia vizibilă de blană argintie. Se gândea la pescarii morți și la prețul pe care se cuvenea să-l plătească demonul care se făcea vinovat de aceste crime. Cuvintele pe care i le spusese tatăl său erau la fel de adevărate ca și în ziua în care le auzise pentru prima oară: ''Cel mai greu este să găsești echilibrul în toate.'' Ochiul Crepusculului trebuia să vadă adevăratul echilibru, centrul exact al tuturor forțelor din lume.

  Sarcina de a impune acel echilibru nu era cu nimic mai ușoară. Pentru această sarcină, Shen purta în spate două săbii; una era făurită din oțel ionian și putea despica un om pe jumătate dintr-o singură lovitură, iar cealaltă era făcută din energie ocultă pură. Aceasta din urmă fusese transmisă în clanul lui Shen din tată în fiu și avea puterea de a răni spiritele. Shen o folosise ca să ucidă nenumărate fantome, spectre și creaturi demonice de-a lungul anilor și era convins că, înainte de apus, arma avea să guste din sângele încă unui demon.

  În cele din urmă, Shen descoperi un ascunziș ferit de stânci. Nu se vedea nici țipenie de om prin preajmă. Demonul era întins pe o fâșie de nisip, iar blana subțire și argintie îi strălucea în lumina apusului. Trupul îi era masiv chiar și culcat. Fără îndoială că era sătul după ce se ghiftuise cu energia atâtor victime. Shen se furișă printre tufișuri, îndreptându-se neauzit spre demonul adormit. Coastele masive ale bestiei se ridicau și coborau cu fiecare respirație adâncă. Ajuns la câțiva pași de fâșia de nisip, Shen își scoase din teacă sabia spiritului, pregătindu-se de atac.

  Brusc, un strigăt sfâșietor îl făcu să se oprească. Ascuțit și plin de durere, țipătul părea să vină de nicăieri. Shen îl mai auzise și altădată, dar, înainte să-și poată aminti unde, sunetul răsună încă o dată. Și încă o dată. Și încă o dată, culminând într-un cor de urlete îngrozitoare, de plânsete ale unor spirite muribunde. Privirea lui Shen se întoarse spre demon, care începea să se trezească, apoi își privi încă o dată sabia spiritului, analizând cu calm situația. Într-un sfârșit își uni mâinile, concentrându-și energia Ki, și dispăru într-un vârtej ca un torent de fulgere, lăsând demonul singur pe fâșia de nisip.

  O clipă mai târziu, Shen reapăru la locul naufragiului. În jurul lui, câteva bălți de noroi negricios se evaporau, răspândind duhoarea terorii.

  Shen începu să numere bălțile negre lăsate în urmă de spiritele ucise, dar fu întrerupt de sosirea călugărului și a acoliților săi. Unul dintre ei ținea în mână o sfoară din cânepă și fire de argint. La celălalt capăt al ei se zbătea un spirit – un drăcușor neînsemnat care încerca să se elibereze. Văzând ce mai rămăsese din tovarășii lui, bestia scoase un urlet.

  – Vrei să-l ucizi tu pe ăsta? îl întrebă călugărul pe Shen cu o voce calmă, de parcă i-ar fi oferit un bol de supă la masă.

  Shen privi din nou bălțile fumegânde și vâscoase care fuseseră până nu demult ființe maiestuoase din lumea de dincolo. Apoi se întoarse spre călugăr și drăcușorul care încă mai urla.

  – Îmi pare rău, Sfinția Ta, spuse el, vârându-și sabia spiritului înapoi în teacă și apucând-o pe cea de oțel. Nu era sabia pe care crezuse că o va folosi în acea zi.