Shoby

Ty so much

ms

1080

Tip creatie: Semnatura Dimensiuni: stiti voi mai bine Text principal (Secundar obligatoriu: GameLife.Ro/ www.gamelife.ro) : Shoby Tupeu. fontul si culoarea le alegeti voi Imagine/tematica: https://imgur.com/a/CnMFjoj Alte precizari: Link ultima cerere depusa: https://gamelife.ro/forum/index.php?/topic/4414-cerere-avatar/

Tip creatie: avatar Dimensiuni: Text principal (Secundar obligatoriu: GameLife.Ro/ www.gamelife.ro) : Shoby Tupeu Imagine/tematica: https://imgur.com/a/8CbmVvz Alte precizari: sa se schimbe culoarea la "Shoby Tupeu" au alb si negru( sau ce crezi ca ar da bine) in jos la imagine Link ultima cerere depusa: https://gamelife.ro/forum/index.php?/topic/4262-cerere-admin-bobo/&tab=comments#comment-23509

1052

Numele pe facebook: Alexandru Cioaca https://www.facebook.com/profile.php?id=100004426938319 Numar: 21 Particip !

1048

Numele campionului: Vladimir Poza: https://imgur.com/a/dizYadF Poveste: Un maestru al magiei antice și interzise, Vladimir este și una din cele mai vechi enigme ale Noxusului. A fost prezent în momentul înființării imperiului, iar de atunci și-a folosit puterile și influența pentru a-l clădi. Cu toate astea, nu-și aduce aminte prea multe din acea vreme. Mintea lui e muritoare, așa că cea mai mare parte a vieții lui extinse în mod nefiresc nu este păstrată ca amintire, ci în cronici. Istoria a pierdut șirul faptelor și aparițiilor lui Vladimir, deși paginile sale abundă de povești care par a fi despre el. O legendă povestește despre prințul unui regat amenințat de infama rasă darkin, pe vremea în care războiul pe care-l iscaseră ajunsese în Valoran. Coroana tatălui său era în primejdie, iar în fața lui erau mulți alți succesori la tron, așa că nefericitul tânăr a fost oferit zeilor-războinici decăzuți pe post de ostatic. Sub tirania lor, muritorii nu erau nimic altceva decât niște animale de povară; supremația darkinilor era evidentă în vrăjile pe care le foloseau – puteau crea trupuri și transmuta sânge, iar acest lucru le oferea putere asupra vieții înseși. Vladimir se credea deasupra celorlalți vasali muritori și demn de o asemenea putere, devenind primul om căruia i-a fost permis să studieze această formă terifiantă de magie. Devotamentul de care a dat dovadă i-a adus un loc de onoare în cohorta stăpânului său, cât și dreptul de a practica hemomanția și de a supune ființele inferioare voinței darkinilor. De-a lungul timpului, zeul-războinic a privit amuzat cum Vladimir a început să-și conducă supușii cu aceeași cruzime ca darkinii înșiși. Decăderea acestor tirani cruzi e și ea un subiect de legendă. O istorisire a acesteia în shurimană superioară, o limbă demult dispărută, este ascunsă în Eternul Bastion. Conform slovelor, stăpânul lui Vladimir n-a fost întemnițat, precum mulți alții din rasa sa, ci a fost ucis de propria lui cohortă. Puținii supraviețuitori muritori au fugit, luând cu ei cunoștințele mărunte despre magia sângelui. Singurul care știa secretul morții darkinului era Vladimir: îl ucisese chiar el. Plin de cicatrici, orbit și înnebunit de strălucirea căderii unui darkin, Vladimir a absorbit suficientă putere pentru a-și reînnoi trupul, un trup care nu fusese menit să trăiască mai mult decât o viață de om. De atunci, a-nfăptuit acest lucru de nenumărate ori, în ritualuri îngrozitoare. La apogeul puterii lui Mordekaiser, se spunea că o fiară mitică și însetată de sânge bântuie coastele Valoranului de est, cerându-le triburilor din zonă să-i ofere jertfe și credință. Puțini erau primiți în bârlogul lui, asta până când o vrăjitoare palidă a venit la zeul barbar cu o ofertă. Cei doi s-au ospătat și au pus la cale vrăji atât de tenebroase, încât vinul de pe masă s-a acrit, iar trandafirii s-au ofilit, schimbându-se din roșu strălucitor în negru. Așa a luat ființă pactul dintre Vladimir și LeBlanc, unul plin de conflicte și jocuri politice. De-a lungul secolelor, li s-au alăturat și alții – nobili puternici, maeștri exaltați ai magiei sau creaturi mai întunecate. Această societate secretă a devenit forța ascunsă care avea să ghideze conducerea Noxusului timp de mai bine de o mie de ani, orchestrând o mare parte din cele mai ambițioase campanii ale imperiului. Dintre liderii Trandafirului Negru, Vladimir a fost singurul care ales să facă mai mult decât să comploteze din umbre. În trecut, îi vizita pe nobilii noxieni în timpul celor mai interesante momente; după câteva decenii, însă, se retrăgea în solitudine. Vârsta lui nefirească și magia sălbatică pe care o stăpânea au devenit secrete bine păzite. Dar chiar și așa, sub tutela lui Vladimir, arta hemomanției și-a găsit un loc în armata Noxusului și printre descendenții vechii aristocrații. Printre acești practicanți ai hemomanției se numără și Cercul Stacojiu, un cult tânăr dedicat atât personalității lui Vladimir, cât și magiei sângelui. Odată cu moartea fostului Mare General și cu ascensiunea lui Jericho Swain, climatul politic al imperiului s-a schimbat dramatic, iar Vladimir s-a văzut nevoit să se implice din nou. Deghizat drept nobil milostiv, și-a câștigat notorietatea ca adversar vehement al consiliului Trifarix, spre îngrijorarea unora din membrii mai precauți din Trandafirul Negru. Poate că reapariția sa a fost prea timpurie. Swain pare să-și fi dat seama de adevărata natură a lui Vladimir, iar faptele sale din trecut n-au apucat încă să se piardă în istorie. Acum că Noxusul are de înfruntat un conflict nou și primejdios, Vladimir se înfruptă din vitalitatea regăsită a imperiului său, amintindu-și de momentele sale de glorie. Pentru el, viața nu e nimic altceva decât o mascaradă ieftină, care se întinde pe durata unor secole și reprezintă un simplu prolog la adevărata măreție. Căci, deși darkinii s-au luptat între ei și-au pierdut puterea pe care-o aveau asupra lumii, el știe că e cel mai puternic atunci când acționează singur.

forta forta. o sa ma bag si eu cu "Protector snipers" daca tot ai ajuns tu sa ajung si eu

Numele campionului: Lucian Poza: https://imgur.com/a/CZHSr4E Poveste: Încă de la o vârstă fragedă, tot ce-și dorea Lucian era să fie precum tatăl lui, Urias, care făcea parte dintr-un ordin antic, numit Santinelele Luminii. În timp ce Lucian rămânea acasă, în Demacia, Urias cutreiera lumea în lung și-n lat, protejându-i pe muritori de furia spectrelor din Negura Întunecată. La întoarcere, Urias sosea mereu cu povești despre aventurile sale, povești în care curajul și inventivitatea triumfau întotdeauna. Lucian sorbea fiecare cuvânt, închipuindu-și cum ar fi să lupte alături de tatăl său, salvând oamenii din Runeterra. Însă Urias nu voia ca fiul său să-i calce pe urme și spera ca viața pe care-o alesese să nu-i afecteze familia. Lucian tot aștepta ziua în care Urias îl va face ucenicul său, dar în zadar. În loc să pornească alături de tatăl său în călătorii, Lucian a rămas în Demacia, unde a devenit din ce în ce mai sceptic față de cultura regatului, mai ales față de decizia demacienilor de a exila toți magii, inclusiv pe cei pașnici, în sălbăticie. Astfel, Lucian a început să-i protejeze pe exilați în călătoriile lor periculoase în afara regatului. Semenii săi împărțeau lumea în buni și răi și vedeau în magi doar nelegiuiți, însă Lucian îi vedea ca pe oameni care aveau nevoie de ajutor. Într-o bună zi, la întoarcerea dintr-o asemenea călătorie, Lucian a văzut o străină care-l aștepta în fața ușii. Femeia s-a prezentat drept Senna, Santinelă a Luminii. Senna i-a explicat lui Lucian că tatăl său murise în lupta cu spectrele Negurii Întunecate și i-a arătat pistolul străvechi al lui Urias drept dovadă. Senna fusese ucenica lui Urias și luptase ani întregi alături de el. Lucian a rămas înmărmurit; nu numai că tatăl său murise, dar acum stătea față în față cu persoana care trăise exact viața după care tânjise atâta amar de timp. Când Senna a vrut să plece, Lucian a oprit-o în pragul ușii și a insistat să-l ia cu ea. Știa ce urmează – înmormântarea Santinelelor care-și pierduseră viețile. Fără tragere de inimă, Senna i-a acceptat propunerea. Pe drum, cei doi au povestit despre Urias; Senna l-a consolat pe Lucian cu vorbele sale înțelepte și sincere, iar Lucian i-a alinat durerea cu povești despre tatăl său. În cele din urmă, au ajuns la locul de naștere al lui Urias, aflat departe de ținuturile demaciene, unde au luat parte la veghea pentru Santinelele ucise. Chiar când se pregăteau de plecare, norii de deasupra coastei s-au învolburat și s-au înnegrit, iar din ei s-au materializat spectre întunecate, care s-au năpustit asupra lor. Lucian era îngrozit, dar Senna și-a scos armele. Pe chip avea o expresie de familiaritate amară: acesta era blestemul ei. Încă de când era doar un copil, fuioarele Negurii Întunecate o urmăriseră pretutindeni; dacă zăbovea într-un loc prea mult, ororile se dezlănțuiau asupra ei. În timp ce Senna se lupta cu una dintre creaturi, aceasta a reușit să-i smulgă din mână pistolul lui Urias. Lucian a ridicat arma, simțind în acea clipă mâna destinului. Durerea arzătoare din sufletul său s-a materializat într-un fulger de lumină, care a țâșnit din pistol, atrăgând atenția spectrului pentru o clipă, suficient timp încât Senna să-l alunge. Înainte ca cei doi să se îndepărteze de acel loc, Senna a alungat spiritele, știind că aveau să-i fie mereu pe urme. Era prima oară când un neinițiat reușise să tragă cu arma străveche a unei Santinele. Lucian tocmai îi arătase Sennei că are suficient potențial pentru a intra în ordin. În cele din urmă, Senna i-a dăruit pistolul tatălui său și l-a învățat tacticile și doctrinele Santinelelor, iar Lucian s-a dovedit un discipol sârguincios. Treptat, între cei doi s-a format o legătură, blândețea și șarmul lui Lucian completând perfect disciplina și hotărârea de nestrămutat a Sennei. Lucian și Senna s-au luptat cu nenumăratele spirite abjecte zămislite de Negura Întunecată, iar relația dintre ei a înflorit într-o iubire puternică. Cu cât au devenit mai apropiați, cu atât Lucian a înțeles mai bine blestemul pe care-l purta Senna asupra ei. Fiecare luptă l-a călit și i-a înăsprit sufletul, până când a ajuns și el să separe lumea în buni și răi, în întuneric și lumină. Dorința de a o elibera pe Senna de blestem a devenit o cruciadă neobosită și mistuitoare. Pe când căutau un leac într-o tainiță străveche, uitată de lume, cele două Santinele au fost atacate de Thresh, un spectru monstruos. Sinistrul temnicer blestemat era un adversar formidabil, dar, în momentul în care Senna a semnalat retragerea, Lucian a refuzat să plece. De-abia după ce s-a aruncat orbește în vâltoarea luptei, Lucian și-a dat seama ce greșeală făcuse, dar Thresh era deja în avantaj. Senna a sărit în fața temnicerului și l-a implorat pe Lucian să fugă. Când lupta a luat sfârșit, Senna a rămas pe pământ, fără vlagă, iar sufletul i-a fost luat prizonier în felinarul lui Thresh. Sacrificiul Sennei aproape că l-a distrus pe Lucian. Timp de ani întregi, a cutreierat Runeterra în lung și-n lat; a devenit o simplă umbră a bărbatului care fusese odată – blândețea i s-a risipit, înlocuită de furie și resentimente. Înarmat cu pistolul lui și al Sennei, Lucian l-a vânat peste tot pe Thresh, sperând să distrugă felinarul și să elibereze sufletul iubitei sale. În ziua fatidică a confruntării cu Thresh, Lucian a reușit să spargă felinarul, dar, în loc să-și găsească odihna veșnică, Senna s-a reîntrupat. Dragostea dintre Lucian și Senna este o legătură pe care nici moartea n-a putut s-o rupă. Acum, Lucian încearcă să accepte noua formă a Sennei, dar și să-și înfrunte propria fire. Luptă să redevină omul de dinainte, dar, în același timp, realizează că forțele necurate pe care le detestă sunt singurele care o țin pe Senna lângă el. În timp ce Senna s-a întors în lumea celor vii cu o nouă misiune, Lucian este în continuare obsedat de răzbunare, fiind convins că uneltirile temnicerului blestemat sunt de abia la început.

Numele campionului: Yasuo Poza: https://imgur.com/a/aW3d7yD Poveste: Când era copil, Yasuo credea adesea ceea ce se spunea despre el prin sat: în zilele lor mai bune, ceilalți îl catalogau drept rezultatul lipsei de judecată a mamei lui; în cele mai puțin bune, era considerat o greșeală fatală și irecuperabilă. Deși dureau, vorbele lor aveau un sâmbure de adevăr. Mama lui era o văduvă care deja creștea singură un copil mic, când cel care avea să fie tatăl lui Yasuo a năvălit în viața ei ca o rafală de vânt tomnatic. Și, la fel ca anotimpul, a dispărut odată cu primul strat de zăpadă care s-a așternut peste casa familiei. Deși fratele cel mare al lui Yasuo, Yone, era complet diferit față de Yasuo – respectuos, prudent și disciplinat – cei doi erau inseparabili. Când ceilalți copii îl necăjeau pe Yasuo, Yone îl apăra. Dar deși lui Yasuo îi lipsea răbdarea, compensa cu vârf și îndesat prin voință. Când Yone și-a început ucenicia la faimoasa școală de spadasini din satul lor, tânărul Yasuo i-a călcat pe urme, așteptând afară în ploaia torențială până când profesorii s-au îndurat și i-au deschis porțile. Spre pizma colegilor săi, Yasuo a demonstrat un talent înnăscut și a devenit primul elev după multe generații care i-a atras atenția maestrului Souma, ultimul care cunoștea o legendară tehnică de luptă ce invoca puterea vântului. Bătrânul a văzut potențialul lui Yasuo, dar orice încercare de a-l învăța pe băiat să se stăpânească era ca și cum ar fi încercat să îmblânzească o tornadă. Yone l-a rugat să renunțe la aroganța sa și i-a dăruit o sămânță de arțar, care era considerată în școală cea mai importantă lecție de smerenie. A doua zi de dimineață, Yasuo a acceptat să fie ucenicul lui Souma și paza sa de corp. Când zvonurile despre invazia noxiană au ajuns până în sat, mulți s-au simțit încurajați de victoria de la Placidiumul din Navori și au plecat la luptă, iar satul a rămas curând fără oameni destoinici. Yasuo își dorea să lupte, dar chiar și când au plecat colegii și fratele său, lui i s-a poruncit să rămână pentru a-i apăra pe bătrâni. Invazia s-a transformat în război. Într-o noapte ploioasă, tobele de război ale marșurilor noxiene s-au făcut auzite în valea din apropiere. Yasuo și-a abandonat veghea, crezând că putea întoarce de unul singur soarta bătăliei. Dar n-a găsit nicio bătălie, doar un mormânt masiv în care se aflau sute de soldați noxieni și ionieni. Ceva înfiorător și nefiresc se întâmplase acolo, ceva ce nu putea fi oprit cu o singură sabie. Pământul însuși părea pângărit. Yasuo s-a întors la școală a doua zi, dar elevii rămași l-au înconjurat cu săbiile. Bătrânul Souma era mort, iar Yasuo a fost acuzat nu numai de dezertare, ci și de crimă. Și-a dat seama că adevăratul ucigaș avea să scape nepedepsit dacă nu acționa cât mai repede, așa că s-a luptat cu cei care-l înconjuraseră, deși știa că asta avea să-i convingă că era vinovat. Apoi, a rătăcit prin ținuturile distruse de război ale Ioniei, în căutarea adevăratului asasin. Foștii săi aliați erau mereu pe urmele sale, așa că a fost nevoit să lupte constant pe viață și pe moarte. A fost dispus să plătească acel preț, până când i-a dat de urmă fratele său, Yone. Obligați de onoare să se confrunte, și-au dat târcoale unul altuia. Când săbiile li s-au încleștat în luptă, Yone n-a putut ține pasul. Cu o scânteiere de oțel, Yasuo și-a ucis fratele. Și-a cerut amarnic iertare, dar cu ultima suflare, Yone a spus că Yasuo era singurul care știa tehnica ce invoca puterea vântului, cea care-l omorâse pe bătrânul Souma. Apoi fratele său și-a dat duhul, înainte ca Yasuo să-și afle izbăvirea. Fără maestrul sau fratele său, Yasuo a cutreierat prin munți, măcinat de durere și înecându-și amarul în băutură. Acolo, pe culmile înzăpezite, a întâlnit-o pe Taliyah, o tânără shurimană care avea putere asupra pietrei și care fugise de armata noxiană. În mod neașteptat, Yasuo a văzut în ea un posibil discipol și în el însuși un posibil maestru. A îndrumat-o în magia elementelor, puterea vântului modelând-o pe cea a pietrei, iar în cele din urmă a acceptat și el însuși învățăturile maestrului Souma. Odată cu zvonurile despre renașterea unui zeu-împărat al Shurimei, lumea lor s-a schimbat pentru totdeauna. Yasuo și Taliyah au apucat-o pe drumuri diferite, însă înainte de a se despărți, Yasuo i-a dăruit ei sămânța de arțar de la fratele său, acum că-i învățase lecția. Ea s-a întors în deșertul său natal, iar el a pornit către satul în care copilărise pentru a-și îndrepta greșelile și a-l găsi pe adevăratul ucigaș al maestrului său. În sala din piatră a consiliului, s-a descoperit că maestrul Souma murise într-un accident cauzat de exilata noxiană cunoscută ca Riven, care simțea o profundă remușcare pentru cele întâmplate. Chiar și așa, Yasuo nu s-a putut ierta pentru decizia de a-și abandona maestrul și cu atât mai puțin pentru faptul că ea a dus în cele din urmă la moartea lui Yone. Astăzi, Yasuo cutreieră ținutul, iar singurul lucru care poate încătușa vântul e vinovăția din inima sa.

Sunt de acord chiar as vrea sa particip la asa ceva. PRO

Nume joc: BðBo Regiune: EUNE Campioni preferati: OMEN atat. e cel mai tare

13. Particip Instagram: alexandru.cioaca05 https://imgur.com/a/ZZT8Cof Sunt pe grup pe facebook + like la pagina: https://imgur.com/a/waGCp1E Steam sunt pe grup: Shoby https://imgur.com/a/HIljtLF

Numele campionului: Ezreal Poza: https://imgur.com/a/qIZsWep Poveste: Ezreal s-a născut și a crescut într-un cartier bogat din Piltover. Încă de mic, avea o fire curioasă. Părinții lui erau arheologi renumiți, care plecau deseori în lungi călătorii și-l lăsau singur, deși Ezreal ar fi vrut să meargă și el să exploreze lumea. Iubea poveștile despre aventuri și, la fel ca părinții lui, dorea să umple spațiile goale de pe toate hărțile lumii. Când părinții lui plecau de acasă, îl lăsau deseori în grija unchiului său, faimosul profesor Lymere. Deoarece acestuia nu-i plăcea să se ocupe de un copil atât de obraznic și rebel, i-a angajat cei mai exigenți îndrumători, care l-au învățat nu doar bazele cartografiei și mecanicii hextech, ci și câte ceva despre istoria Runeterrei antice. Ezreal părea să absoarbă informațiile ca un burete și a ajuns repede la concluzia că ar fi fost o mare pierdere de timp dacă ar fi studiat din greu. Mai mult, reușea să treacă toate testele fără să se pregătească mai deloc, înfuriindu-l pe unchiul său și având timp berechet să străbată campusul universității în lung și-n lat. Una din marile lui bucurii era să scape de sub privirile gardienilor din campus și să exploreze acoperișurile bibliotecii și tunelurile de sub sălile de curs. A învățat cum să spargă lacăte, iar după aceea a început să se strecoare în birourile profesorilor și să le mute lucrurile de colo-colo, doar ca să se amuze. De fiecare dată când părinții lui Ezreal se întorceau în Piltover, tatăl său îi povestea tot ce văzuseră și ce planuri aveau pentru expedițiile viitoare. Dintre acestea, unul era mai ambițios decât toate și era un secret al familiei – voiau să descopere cripta lui Ne'Zuk, un tiran shuriman, despre care se povestea că putea să se teleporteze cât ai clipi din ochi. Tatăl lui Ezreal obișnuia să spună în glumă că, dacă ar fi reușit să pună mâna pe puterea magică a lui Ne'Zuk, s-ar fi întors în Piltover în fiecare zi ca să ia cina cu fiul lui. Pe măsură ce trecea timpul, însă, părinții au ajuns să-l viziteze din ce în ce mai rar, până ce, într-un an, nu s-au mai întors deloc. Cu lacrimi în ochi, profesorul Lymere i-a spus lui Ezreal că aceștia cel mai probabil pieriseră undeva în deșert. Dar băiatul nu l-a crezut. Se pregătiseră prea minuțios pentru expediție. Sigur mai trăiau. Trebuiau să fie undeva... Tânărul și-a abandonat studiile și a plecat în propria lui aventură. Știa că, dacă voia să-și găsească părinții, trebuia mai întâi să descopere cripta lui Ne'Zuk. Timp de mai multe săptămâni, proaspătul explorator a strâns pe furiș tot felul de lucruri utile din universitate: diagrame astrale, traduceri ale unor sigilii runice, ghiduri despre practicile funerare ale Shurimei și o pereche de ochelari de protecție. I-a lăsat unchiului său un bilet de adio, apoi s-a îmbarcat clandestin pe o corabie care mergea spre Nashramae, un port din Shurima. Urmărind indicațiile meticuloase din notițele mamei sale, a traversat Marele Sai alături de o caravană de negustori care mergea spre sud. Timp de mai multe luni, a explorat ruinele ascunse sub nisipurile mișcătoare, bucurându-se de libertatea nemărginită a necunoscutului și confruntându-se cu orori nemaivăzute ce păzeau tot felul de încăperi ascunse. Cu fiecare pas pe care-l făcea, Ezreal își imagina că mergea pe urmele părinților săi și că se apropia tot mai mult de dezlegarea misterului dispariției lor. În cele din urmă, a izbutit să facă ceea ce era evident că ei nu reușiseră. Sub mausoleul unui împărat fără nume, a descoperit cripta lui Ne'Zuk. În sarcofagul său era doar o mănușă de bronz, care avea în centru un cristal luminos. În momentul în care Ezreal a atins-o, în criptă s-au activat o sumedenie de capcane și de rune defensive, create în urmă cu mii de ani pentru a ține intrușii la distanță. Fără să se gândească prea mult, Ezreal și-a vârât mâna în mănușă și a fugit spre ieșire, teleportându-se pe ultima sută de metri. La câteva secunde după aceea, întreaga criptă s-a prăbușit sub un nor de nisip și de praf. Cu răsuflarea tăiată, Ezreal a privit mănușa care parcă pulsa odată cu ritmul inimii sale, atrăgând și amplificând ceva profund din ființa lui. A înțeles atunci că descoperise o formidabilă armă străveche, demnă de un zeu-războinic al Shurimei și perfectă pentru un explorator. La scurt timp după ce s-a întors în Piltover, Ezreal a plecat din nou, iar apoi a ajuns să meargă din aventură în aventură. De la orașe pierdute la temple mistice, talentul său la descoperit comori l-a dus în locuri despre care profesorii săi nu auziseră decât din hărți, iar faima sa a început să crească. După părerea lui Ezreal, poveștile care se spuneau despre el nu reflectau decât rareori măreția aventurilor sale, dar i-au dat o idee. Dacă putea deveni cel mai mare explorator din lume, atunci părinții săi aveau să se întoarcă și să-l caute. De la granițele sălbatice ale Noxusului și Demaciei, la adâncurile Zaunului și sălbăticia înghețată a Freljordului, Ezreal a vânat faima în lung și-n lat, descoperind artifacte demult pierdute și dezlegând mistere antice. Deși criticii săi pun la îndoială detaliile din anecdotele despre el și îi critică metodele, el nu le răspunde niciodată. Până la urmă, n-au decât să fie invidioși în continuare.

Numele campionului: Zed Poza: https://imgur.com/a/TlYgAcQ Poveste: Dincolo de aparențele ioniene, în care totul e învăluit în armonie, se ascund poveștile celor lăsați în urmă. Povestea lui Zed a început pe treptele reci ale templului Kinkou, pe când era copil. A fost adoptat de Marele Maestru Kusho însuși și și-a găsit locul între zidurile străvechi ale templului. Zed s-a dedicat deprinderii valorilor spirituale ale Ordinului Kinkou, întrecându-i pe ceilalți discipoli atât în confruntările fizice, cât și în cele intelectuale. Chiar și-așa, se simțea eclipsat de unul dintre ei: fiul maestrului său, Shen. Deși pasiunea lui Zed era vizibilă în orice tehnică pe care învăța s-o stăpânească, îi lipsea echilibrul emoțional al lui Shen. Cu toate astea, cei doi au devenit ca frații. Când au crescut, au pornit la drum împreună cu maestrul, în căutarea renumitului Demon Auriu. Când au reușit în sfârșit să prindă ''monstrul'' care înspăimântase localnicii, acesta s-a dovedit a fi un simplu om, pe nume Khada Jhin. Tânărul Zed a vrut să-l ucidă pe loc, năpustindu-se către el cu armele, dar Kusho l-a oprit, poruncind ca Jhin să fie închis. Când s-au întors la templu, resentimentele i-au umplut sufletul lui Zed și nu l-au mai lăsat să se dedice în întregime studiului. Amintirile crimelor oribile ale lui Jhin îl hăituiau, iar tensiunile dintre Ionia și forțele imperialiste ale Noxusului îi sporeau dezamăgirea. Pe măsură ce Shen se maturiza și ajungea să împărtășească din ce în ce mai mult pasivitatea tatălui său, Zed refuza să lase noțiuni precum echilibrul să-i stea în cale. S-a aventurat în catacombele ascunse ale templului, unde a găsit o cutie neagră și bogat ornamentată. Deși știa că numai maeștrilor Ordinului le era permis accesul la conținutul cutiei, Zed a privit înăuntru. Umbrele i-au învăluit mintea, hrănindu-i amărăciunea, iar magia străveche și întunecată i-a umplut-o cu dispreț pentru cei slabi. Întorcându-se la suprafață, a dat ochii cu Marele Maestru Kusho. Zed i-a cerut maestrului ca membrii Ordinului Kinkou să contraatace forțele noxiene cu toată forța. Când Kusho a refuzat, Zed a întors spatele ordinului în care crescuse. Abandonând doctrina Kinkou, Zed a format o grupare de războinici pentru a ține piept Noxusului. Oricine le amenința patria sau nu lupta suficient pentru a o apăra era condamnat la moarte – inclusiv localnicii vastaya a căror loialitate era îndoielnică. Zed și-a îndemnat adepții să îmbrățișeze fervoarea războiului, dar și-a dat seama că abilitățile sale n-aveau să-i fie niciodată pe măsura ambiției fără cutia neagră. Împreună cu noii săi acoliți, s-a întors la templul Kinkou, unde a fost întâmpinat de Kusho. Bătrânul și-a pus armele la picioarele lui Zed, implorându-și fostul discipol să renunțe la calea umbrelor în favoarea uneia a echilibrului. Câteva clipe mai târziu, Zed a apărut din nou pe treptele templului. Într-o mână ținea cutia, iar în cealaltă, arma însângerată. Membrii Ordinului Kinkou, înghețați de spaimă, au căzut secerați de războinicii lui Zed. Acesta a luat templul în stăpânire, înființând Ordinul Umbrelor, și a început să-și antreneze acoliții în spiritul întunericului. Discipolii săi și-au tatuat trupurile cu însemne sinistre, învățând să lupte alături de propriile umbre. Zed a profitat de pe urma războiului împotriva Noxusului și de suferința provocată poporului ionian. În urma unui masacru de lângă râul Epool, a dat peste Kayn, un copil-soldat noxian, care mânuia o seceră de fermier. Zed a văzut în băiat o armă neșlefuită și l-a luat ca discipol, ocupându-se personal de instruirea sa. În acest acolit tânăr, a zărit un țel la fel de pur precum al său. Băiatul întruchipa viitorul Ordinului Umbrelor. Deși Zed n-a căzut la pace cu Shen și restul membrilor Ordinului Kinkou, acum răspândiți prin diverse provincii, a încheiat o alianță fragilă cu ei în perioada de după război. Zed știa însă că nu putea da timpul înapoi. În ultimii ani, a devenit clar faptul că echilibrul Primelor Pământuri s-a destabilizat, poate pentru totdeauna. Pentru Zed, armonia spirituală nu are efecte semnificative. Va face orice e nevoie pentru ca victoria să aparțină Ioniei.

Nume joc: BðBo Regiune: EUNE Divizie actuala: silver 4 fost gold ( solo/duo ), iron 4 (tft), flex ( nu am jucat flex sez asta )

numele meu pe lol este putin mai ciudat si nu il pot scrie. divize silver 4 last sezon gold 4 . linie adc mid si top

Si eu il urmaresc pe keta. si da joaca foarte bine adc de TakeMyFury nu am ce sa zic. am vazut doar un video de al lui

PRO. cred ca va atrage mai multi playeri si va arata si mult mai bine

PRO. este un joc foarte jucat. chiar si eu il joc. si cred ca ar prinde bine comunitatii