Jump to content

Search the Community

Showing results for tags 'univers' in content posted in Descopera.



More search options

  • Search By Tags

    Type tags separated by commas.
  • Search By Author

Content Type


Forums

  • Gamelife - Linkuri Sociale
    • Facebook Page
    • Instagram Page
    • Steam Group
    • Gametracker Clan
  • Gamelife - Dezvoltare
    • Comunitate
    • Dezvoltarea Comunitatii
    • Interes Public
    • Cumpara server!
  • Gamelife - Servere Publice
    • TeamSpeak3 - TS.GAMELIFE.RO
    • Counter Strike:Global Offensive
    • Counter-Strike 1.6
  • Gamelife - Design
    • Design
  • Gamelife - Resurse / Proiecte / Gaming
  • Gamelife - Destindere

Find results in...

Find results that contain...


Date Created

  • Start

    End


Last Updated

  • Start

    End


Filter by number of...

Joined

  • Start

    End


Group


Facebook


Instagram


Steam Profile


Gender


Location


Interests


About Me

Found 27 results

  1. Administraţia Trump a elaborat un proiect pentru minerit pe Lună, în cadrul unui nou acord internaţional numit Artemis, au declarat surse apropiate situaţiei citate de Reuters.Acordul face parte din eforturile de a atrage aliaţi în planul NASA de a construi staţii spaţiale pe lună în următorul deceniu şi vine în condiţiile în care agenţia spaţială joacă un rol tot mai mare în implementarea politicii externe americane. Administraţia Trump, dar şi alte state, văd luna drept un activ strategic esenţial. Luna are, de asemenea, valoare pentru cercetarea ştiinţifică pe termen lung, care ar putea permite viitoare misiuni pe Marte - activităţi care se încadrează într-un regim de drept spaţial internaţional, privit pe scară largă drept învechit.Acordurile Artemis, denumite după noul program Artemis al NASA, propun „zone de siguranţă” care ar înconjura viitoarele baze lunare şi vor să ofere un cadru în conformitate cu dreptul internaţional pentru companii privind deţinerea resurselor. Ce parteneri spaţiali caută SUA În săptămânile următoare, oficialii americani intenţionează să negocieze în mod oficial acordurile cu parteneri spaţiali precum Canada, Japonia şi ţările europene, precum şi cu Emiratele Arabe Unite. Rusia, partener major cu NASA pe Staţia Spaţială Internaţională, nu va fi implicată la început în aceste acorduri, au spus sursele citate de Reuters, în timp ce Pentagonul consideră din ce în ce mai mult Moscova ca ostilă pentru efectuarea unor manevre „ameninţătoare” ale unor sateliţi către sateliţi spion americani.Statele Unite sunt membre ale Tratatului privind spaţiul exterior din 1967 şi consideră „zonele de siguranţă” ca o implementare a unuia dintre articolele extrem de dezbătute. Aceasta afirmă că corpurile cereşti şi luna nu pot fi revendiacte de către o naţiune, prin folosire sau ocupaţie sau prin orice alte mijloace.„Aceasta nu este o afirmaţie teritorială”, a spus o sursă, care a solicitat anonimatul pentru a discuta acordul. Zonele de siguranţă - a căror dimensiune ar varia în funcţie de operaţiune - ar permite coordonarea între actorii spaţiali fără a revendica teritoriul ca suveran, a spus el.Acordurile de la Artemis fac parte din planurile administraţiei Trump de a renunţa la pregătirea tratatelor în cadrul Naţiunilor Unite şi a ajunge la acorduri cu naţiuni „cu idei asemănătoare”, parţial pentru că un proces de tratat ar dura prea mult şi lucrul cu statele neimplicate în cursa spaţială ar fi neproductiv, a declarat pentru Reuters un înalt oficial al administraţiei. NASA investeşte zeci de miliarde de dolari în programul Artemis, care prevede zboruri spre Lună până în 2024 şi construirea unei „prezenţe durabile” la polul sud lunar, cu companii private care extrag roci şi apă subterană care pot fi transformate în carburant pentru rachete.Statele Unite au adoptat o lege în 2015 care acorda companiilor drepturile de proprietate asupra resurselor pe care le exploatează în spaţiul cosmic, dar astfel de legi nu există în comunitatea internaţională. Sursa: www.descopera.ro
  2. Un asteroid potenţial periculos va trece cel mai aproape pe lângă Terra pe 29 aprilie, riscul de coliziune fiind exclus. Ca un amănunt inedit, în imaginile suprinse de astronomi, asteroidul pare că poartă o mască de protecţie a feţei. Un asteroid cu dimensiuni estimate la 2 kilometri va trece pe lângă Terra pe 29 aprilie, la ora 9.56 GMT (12.56, ora României), riscul de coliziune cu planeta noastră fiind exclus, potrivit Centrului pentru studierea obiectelor din apropierea Pământului (CNEOS) din cadrul NASA. Asteroidul 52768 (1998 OR2), descoperit de NASA în 1998, va trece la o distanţă de circa 6,2 milioane de kilometri de Terra, cu o viteză de aproximativ 31.300 de kilometri pe oră. Dacă s-ar ciocni de Terra, asteroidul ar provoca „efecte la nivel global”, spuneau reprezentanţii NASA după ce au descoperit obiectul cosmic. În mod cu totul inedit, în imaginile surprinse de specialiştii de la Observatorul astronomic Arecibo din Puerto Rico, asteroidul pare că poartă o mască de protecţie a feţei, potrivit CNN. Potrivit informaţiilor de care dispun specialiştii până în prezent, cel mai mare asteroid care a trecut pe lângă Terra este 3122 Florence (1981 ET3). Obiectul cu dimensiuni de aproximativ 4-9 kilometri a trecut pe lângă planeta noastră pe 1 septembrie 2017 şi mai este aşteptat să ne „viziteze” pe 2 septembrie 2057. sursa:descopera.ro
  3. O salbă de sateliţi Starlink din proiectul SpaceX lansat de Elon Musk a fost vizibilă, sâmbătă noaptea, pe cerul României, oferind imagini spectaculoase, surprinse cu ochiul liber. Sateliții au putut fi văzuți la Bucureși, la Cluj, dar și pe litoral, potrivit imaginilor postate pe rețelele sociale. Salteliţii Starlink din proiectul Space X lansat de Elon Musk fuseseră vizibili pe cerul Europei de Vest la începutul acestei săptămâni. Cei care nu ştiau că fenomenul ţine de proiectul Space X au găsit explicaţii fanteziste de la OZN, la sania lui Moş Crăciun, potrivit Mediafax. Iată o captură cu sateliţi Starlink, surprinși în seara zilei de 18 aprilie 2020, și postată de Ciprian Vîntdevară, de la Observatorul Astronomic al Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad: Ce sunt sateliții Starlink?: Sateliţii au scopul de a îmbunătăţi calitatea legăturii de internet la nivel mondial. În forma finală, ei vor alcătui o reţea ce va acoperi întreaga suprafaţă a Pământului, la o înălţime de peste 500 de km. Deocamdată, proiectul este în faza de testare. Micii sateliţi Starlink, cu o greutate de aproximativ 200 de kilograme, echipaţi cu un panou solar, sunt fabricaţi, lansaţi şi operaţi de SpaceX. După ce sunt eliberaţi în spaţiu, ei urcă uşor, prin mijloace proprii de propulsie, timp de până la patru luni, până când ating orbita lor operaţională aflată la 550 kilometri altitudine. Lansarea oficială a serviciului de internet propus de Elon Musk va avea loc spre finalul anului, iar din 2021, va începe extinderea globală. Starlink va deveni disponibil, treptat, în mai multe ţări din lume. Până acum, fuseseră efectuate șase lansări a câte 60 de sateliţi, din cele câteva mii de sateliţi care vor compune reţeaua Starlink. În acest moment, numărul total de sateliți Starlink a ajuns la 422, după o nouă lansare de succes a unei misiuni, care a adăugat încă 60 de astfel de dispozitive la „colecție”. Doi dintre acești sateliți vor fi scoși de pe orbită, scrie TechCrunch. Sateliţii din cadrul Starlink se vor afla în continuă mişcare în jurul Pământului, „pasându-și” conexiunea cu staţiile de la sol de la unul la altul. Aceştia vor orbita la o altitudine mai joasă decât sateliţii geostaţionari, folosiţi până acum în comunicaţii. Datorită faptului că se vor afla mai aproape de Pământ, aceştia vor oferi o conexiune mai consistentă, cu o latenţă mai mică şi viteză de transfer mai mare. Lansarea primului ciorchine de sateliţi, în mai 2019, a provocat emoţie în comunitatea astronomilor, deoarece „trenul” de 60 de astfel de obiecte era clar vizibil pe cerul nopţii, lumina soarelui reflectând dispozitivele aflate la mare altitudine. Faptul că alte câteva mii s-ar alătura acestora în viitor a stârnit temeri, unele voci susţinând că un cer „pătat” va împiedica observaţiile astronomice. sursa: Digi24.ro
  4. Operaţiunea de succes este una istorică, fiind pentru prima dată când două dispozitive lansate de companii private s-au conectat pe orbita pământului. Chiar dacă au trecut peste 50 de ani de la aterizarea oamenilor pe Lună, explorarea spaţiului este încă în stadiul său incipient. De curând, un satelit aparţinând companiei Intelsat a fost reparat în orbită folosind un alt satelit lansat de compania Northrop Grumman. În general, mulţi dintre sateliţii din orbită au un termen de expirare. Atunci când combustibilul se termină, satelitul iese de pe traiectoria obişnuită şi arde la intrarea în atmosferă. Intelsat consideră însă că sateliţii săi ar trebui să reziste mai mult în timp şi a contractat serviciile companiei Northrop Grumman pentru o operaţiune de realimentare în spaţiu a satelitului. Manevra este foarte complicată, întrucât satelitul este în continuă mişcare, iar modulul de reparaţie, la rândul său un satelit, a trebuit să îl întâlnească şi să se ataşeze de el din mers. Satelitul IS-901 a fost lansat în 2001 şi asigură servicii de telecomunicaţii şi transfer de date pentru diverşi clienţi. Astfel, continuarea operaţiunii acestui satelit este crucială pentru o parte dintre utilizatori, iar lipsa lui ar putea deteriora calitatea serviciilor. sursa:descopera.ro
  5. O nouă lucrare publicată în Astrophysical Journal Letters dezvăluie că astronomii au găsit o lume nouă în jurul unei stele îndepărtate. Kepler-1649c, o planetă cu doar 6% mai mare decât Pământul, orbitează în „zona locuibilă” a stelei sale. Planeta are caracteristici asemnănătoare Pământului atât în ceea ce privește dimensiunea, cât și temperatura. Datele provin de la telescopul spațial Kepler/K2 care a observat aproape 200.000 de stele timp de patru ani. Misiunea sa a fost să calculeze câte stele din Calea Lactee au planetele de dimensiunea Pământului în zona lor locuibilă. Misiunea s-a încheiat definitiv în 2018, după câțiva ani de probleme tehnice, dar aceste date provin din perioada anterioară anului 2013. Interpretarea datelor s-a încheiat acum, iar concluziile astronomilor, prezentate în Astrophysical Journal Letters, arată că planeta Kepler-1649c este cea mai asemănătoare cu Pământul. „În ceea ce privește dimensiunea și temperatura probabilă, aceasta este cea mai similară planetă cu Pământul care a fost găsită vreodată cu Kepler”, a declarat co-autorul Jeff Coughlin de la Institutul SETI. „Este incredibil pentru mine că am găsit-o acum, la șapte ani de la colectarea datelor.” Cât de departe este „noul Pământ” Lumea nouă se află la 302 ani-lumină distanță, în constelația Cygnus. Planeta orbitează în jurul unei stele de tip M care nu este vizibilă de pe Pământ, numită Kepler-1649. O stea de tip M este o stea cu masă scăzută, de asemenea, cunoscută sub numele de „pitic roșu”, care sunt de departe cele mai comune stele găsite în Calea Lactee. În timp ce steaua pe care o orbitează este mult mai mică decât Soarele nostru, ea primește aproximativ 75% din lumina solară a Pământului. Kepler-1649c este de 1,06 ori mai mare decât Pământul și își orbitează steaua la fiecare 19,5 zile, potrivit noii lucrări. „Această lume intrigantă și îndepărtată ne oferă o speranță și mai mare că un al doilea Pământ se află printre stele, așteptând să fie găsit”, a declarat Thomas Zurbuchen, de la departametul de Știință al NASA. În timp ce există alte exoplanete mai apropiate de Pământ ca mărime (cum ar fi TRAPPIST-1f sau Teegarden c ) sau temperatură ( TRAPPIST-1d și TOI 700d ), nu există o altă planetă care să fie considerată similară cu Pământul atât ca temperatură cât și ca mărime și să se afle în zona locuibilă a sistemului său solar. Nu este cunoscută încă atmosfera planetei Kepler-1649c, ceea ce ar putea afecta temperatura. Chiar și dimensiunea planetei are o marjă de eroare. Telescopul spațial James Webb (JWST) are potențialul de a examina atmosfera exoplanetelor precum Kepler-1649c pentru a vedea dacă într-adevăr ar putea găzdui viață. sursa:digi24.ro
  6. Această descoperire a fost făcută de către cercetătorii de la Universitatea Birmingham, Regatul Unit. Un studiu condus de către Matt Nicholl, conferenţiar al Facultăţii de Fizică şi Astronomie şi Institutul de Astronomie a Valurilor Gravitaţionale din cadrul Universităţii Birmingham, Regatul Unit, a dus la descoperirea celei mai luminoase supernove descoperite până acum. Această supernovă, SN2016aps, se află la 3,6 miliarde de ani-lumină, „Putem măsura supernovele folosind două scale: energia totală a exploziei şi cantitatea de energie care este emisă ca lumină observabilă sau radiaţie”, explică cercetătorul. „Într-o supernovă tipică, radiaţia este mai mică de 1% din energia totală. Dar în SN2016aps, am descoperit că radiaţia era de cinci ori mai mare decât energia de explozie a unei supernove de dimensiuni normale. Aceasta este cea mai multă lumină pe care am văzut-o emisă de o supernovă”, adaugă acesta. Cercetătorii explică faptul că SN2016aps este un obiect „ciudat”, aceştia teoretizând că ar putea fi un tip particular de supernovă: pereche pulsaţională instabilă; în care două stele mari se ciocnesc înainte de a exploda. Existenţa unor astfel de supernove a fost teoretizată, dar încă nu au fost identificate în datele oferite de către observatoarele astronomic. „În cazul în care supernova se sincronizează, poate să ajungă să elibereze o cantitate imensă de energie în timpul coliziunii. Credem că acesta este unul dintre cei mai convingători candidaţi pentru acest proces care încă nu a fost observat”, explică cercetătorul. „Gazul pe care l-am detectat era în mare parte hidrogen, dar o astfel de stea masivă şi-ar fi pierdut de obicei tot hidrogenul prin intermediul vânturilor stelare cu mult înainte de a începe să pulseze. O explicaţie este că două stele puţin mai puţin masive din jur, spun 60 de mase solare, s-au contopit înainte de explozie. Stelele cu masa inferioară îşi menţin hidrogenul mai mult timp, în timp ce masa lor combinată este suficient de mare pentru a declanşa instabilitatea perechei”, a mai precizat dr. Nicholl. sursa:descopera.ro
  7. În prezent, corpul cometei este fragmentat sub acţiunea forţelor şi a radiaţiilor. Astrofizicianul Gianluca Masi, fondatorul Virtual Telescope Project a emis o declaraţie în care informează publicul că obiectul C/2019 Y4 Atlas, cunoscut şi sub numele de cometa Atlas, s-a dezintegrat, corpul acesteia fiind divizat în patru fragmente principale, notează Space. Conform calculelor efectuate de către oamenii de ştiinţă, această cometă ar fi trebuit să se afle la periheliu, punctul în care un obiect atinge cea mai mică distanţă faţă de steaua pe care o orbitează, în data de 31 mai a acestui an. Această cometă a fost descoperită în decembrie 2019 de către observatorul Asteroid Terrestrial Impact Last Alert System (ATLAS) din Hawaii, de unde şi numele acesteia. Conform datelor colectate, Atlas a crescut în luminozitate cu un factor de 27.500, ceea ce a deschis o serie de speculaţii şi speranţa astronomilor profesionişti şi amatori care sperau ca această cometă să strălucească pe cerul nopţii. Totuşi, începând cu data de 17 martie 2020, luminozitatea acestei comete a scăzut dramatic şi oamenii de ştiinţă pun această situaţie pe seama descompunerii. Oamenii de ştiinţă explică faptul că un dezintegrarea reprezintă un fenomen comun pentru comete, care îşi petrec o mare parte a vieţii la marginea sistemelor solare şi care sunt în pericol odată ce se apropie de steaua pe care o orbitează. Unii cercetători speculează faptul că Atlas este produsul unui astfel de fenomen de dezintegrare, cel mai probabil al cometei care a fost vizibilă pe cerul nopţii în 1884, cunoscută oficial sub numele de C/1844 Y1. sursa:descopera.ro
  8. Cercetătorii au descoperit, pe baza semnăturilor chimice, că pe Marte au existat cel puţin două depozite de apă. Descoperirea apei pe Marte sau cel puţin o serie de urme ale prezenţei acesteia pe suprafaţa acestei planete reprezintă o realizare impresionantă a ştiinţei moderne. Astfel de descoperiri aruncă o lumină mai bună asupra proceselor de formare planetară, dar şi asupra condiţiilor care favorizează sau împiedică formarea vieţii. „De unde provenea apa? Cât a fost în crusta lui Marte? De unde a provenit apa interioară a lui Marte? Ce ne poate spune apa despre cum s-a format şi a evoluat Marte?”, acestea sunt o parte dintre întrebările la care oamenii de ştiinţă încearcă să găsească răspuns în prezent, conform dr. Jessica Barnes, de la Universitatea Arizona (Statele Unite ale Americii), Oamenii de ştiinţă din echipa acesteia au studiat o serie de meteoriţi desprinşi din crusta planetei Marte: Allan Hills 84001, descoperit în Antarctica în anul 1984, şi Northwest Africa 7034, descoperit în Sahara în anul 2011; concentrându-se asupra izotopilor de hidrogen. Cercetătorii explică faptul că aceşti izotopi pot reprezenta o „fosilă” a apei din care au făcut parte, proprietăţile lor chimice oferind detalii despre procesele chimice prin care a trecut. Pe Pământ, izotopul de hidrogen dominant este protiumul, acesta fiind regăsit în roci, apă şi chiar în atmosferă, dar într-o proporţie redusă. Pe Marte, analizele au relevat faptul că deuteriul este izotopul cel mai prezent, cel puţin în atmosferă şi asta datorită radiaţiilor solare care atrag în spaţiu aceşti atomi. Analiza celor doi meteoriţi, dar şi a datelor colectate de-a lungul timpului din studierea atmosferei marţiene şi a altor meteoriţi proveniţi din crusta planetei Marte a relevat faptul că sub suprafaţa planetei nu a existat un ocean de magmă continuu, aşa cum avem pe Pământ. plecând de la această observaţie, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că au existat cel puţin două rezervoare de apă care nu au comunicat. „Aceste două surse diferite de apă din interiorul lui Marte s-ar putea să ne spună ceva despre tipurile de obiecte care erau disponibile pentru a se îmbina în planetele stâncoase din interiorul Sistemului Solar”, explică dr. Barnes. sursa:descopera.ro
  9. O descoperire recentă sugerează faptul că multe dintre legile fizicii ar putea să nu fie valabile pretutindeni în Univers în forma lor cunoscută până acum. O echipă de cercetători de la Universitatea din New South Wales din Sydney (Australia) a analizat semnalele luminoase emise de quasari şi receptate pe Pământ prin intermediul Very Large Telescope (VLT, Chile). Ei au constatat că valoarea constantei de structură este diferită în unele regiuni ale cosmosului. După studierea a 300 de galaxii îndepărtate, cercetătorii au reuşit să strângă dovezi în favoarea ideii că valoarea constantei de structură variază pe diferite direcţii în univers. Datele existente sugerează că valoarea acestei constante era cu puţin mai mică la momentul emiterii luminii de către unii quasari îndepărtaţi, situaţi la 12 miliarde ani lumină, faţă de valoarea constantei de structură înregistrată în prezent, în laboratoarele de pe Pământ. Acest lucru ar putea însemna că legile fizicii, aşa cum le cunoaştem până acum, ar putea fi valabile doar local, ceea ce ar deschide o întreagă listă de probleme cu privire la forma în care ele ar trebui să arate în alte zone din cosmos. Datele indică şi faptul că Pământul este situat într-o regiune din Univers care favorizează existenţa vieţii, ce are o constantă a structurii fine adecvată condiţiilor necesare vieţii şi fiinţelor umane, chestiuni care nu mai sunt valabile în unele regiuni îndepărtate din cosmos, arată Lumina. Michael Murphy de la Universitatea Swinburne, coautor al acestei descoperiri, afirmă că, în cazul în care toate aceste rezultate se vor confirma, oamenii de stiinţă vor fi nevoiţi să regândească întregul mod de înţelegere a legilor naturii. Sursa: Historia.ro
  10. Cometa a fost descoperită accidental la finalul lunii august 2019. O echipă de astronomi din Polonia anunţă faptul că cometa Borisov, cel de al doilea vizitator din afara Sistemului Solar observat până acum, pare a se dezintegra. Aceştia explică faptul că au observat o serie de creşteri ale luminii emise, fenomen pe care îl atribuie fragmentării nucleului. „Acest comportament este un indicator al unei fragmentări continue a nucleului”, au explicat cercetătorii. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că această dezintegrare este datorată apropierii de Soare, un fenomen comun majorităţii cometelor. În esenţă, cometa Borisov este formată din roci ţinute împreună de către gheaţă, astfel că nu putem exclude posibilitatea ca toată energia primită de la acesta să afecteze integritatea structurală a coemtei. Cometa Borisov a reprezentat un eveniment important pentru astronomi, dar şi pentru specialişti din alte domenii, dat fiind faptul că aceasta oferă o serie de detalii despre fenomenele din spaţiul din afara Sistemului Solar. În scurtul timp care a trecut de la descoperirea acestei comete, echipe de oameni de ştiinţă au reuşit să analizeze şi să publice o serie de studii legate de compoziţia, traseul sau orginea ei, dat fiind faptul că au existat o serie de voci care susţineau posibilitatea ca această cometă ar putea fi produsul unei civilizaţii extraterestre. sursa:descopera.ro
  11. Marii matematicieni ai lumii nu au avut nevoie de instrumente elaborate pentru a calcula marimea Pamantului. Eratostene, un matematician grec care a trait in secolul 3 i.Hr., a reusit aceasta performanta, de a calcula circumferinta Pamantului, folosindu-se doar de bete si umbre. Valoarea la care a ajuns, 46.300 kilometri, e foarte aproape de cea oferita astazi de catre specialisti, diferenta fiind de numai cateva sute de kilometri.
  12. În trecutul său, Marte a avut condiţiile de mediu necesare pentru formarea moleculelor de ARN. Posibilitatea vieţii extraerestre pe Marte este una extrem de interesantă pentru oamenii de ştiinţă, dar roverele trimise transmit o cantitate limitată de informaţii. Din acest motiv, pentru a afla dacă şi în ce condiţii ar fi putut apărea viaţa pe Marte, cercetătătorii trebuie să apeleze la o serie de modele care să explice condiţiile din trecutul geologic al acestei planete. Un astfel de studiu, efectuat de către o echipă de la Massachusetts Institute of Technology, a stabilit faptul că ARN-ul ar fi putut apărea pe supraţa planetei Marte, notează Science Alert. Pentru a apărea, ARN-ul are nevoie de o serie de condiţii de geochimice specifice, iar pentru a afla dacă aceste molecule ar fi putut apărea pe Marte, dr. Angel Mojarro, expert în ştiinţe planetare al MIT, a creat un model al condiţiilor de mediu de pe Marte în urmă cu patru miliarde de ani. ”În acest studiu sintetizăm observaţiile in situ şi orbitale ale lui Marte şi modelăm atmosfera sa timpurie în soluţii care conţin o gamă de pH şi concentraţii de metale prebiotic relevante, care se întind pe diverse medii apoase candidate”, au scris cercetătorii în studiul lor. „Apoi determinăm experimental cinetica degradării ARN datorită hidrolizei catalizate de metale şi evaluăm dacă condiţiile de pe Marte primordial ar fi putut fi permite acumulări de polimeri ARN de lungă durată”, mai adaugă aceştia. În prezent, Marte nu mai are apă lichidă la suprafaţa sa, dar, după cum sugerează datele oferite de către roverele, în trectul său situaţia a fost diferită. Din această cauză, cercetătorii au creat o serie de soluţii în care au fost prezente metale considerate importante atunci când vine vorba de evoluţia vieţii, dar şi care au fost identificate în rocile de pe Planeta Roşie. Dintre toate soluţiile studiate, apele mai acide, cu un pH de 5,4 şi care prezentau un conţinut ridicat de ioni de magneziu s-au dovedit a fi favorabile acumulării polimerilor de ARN. Cercetătorii explică faptul că aceste rezultate nu trebuie interpretate într-un sens tare, că moleculele de ARN au existat pe Marte şi din această cauză ne propun o abordare mai nuanţată, în care au dovedit că Marte a avut condiţiile necesare apariţiei ARN şi că, în posibilitatea în care sunt identificate semne ale vieţii pe această planetă putem presupune că ARN-ul a jucat un rol important în evoluţia acesteia. *Acidul ribonucleic (ARN) este, ca și ADN-ul, un polinucleotid format prin copolimerizarea ribonucleotidelor. Un ribonucleotid este format dintr-o bază azotată (adenină A, guanină G, uracil U și citozină C), o pentoză (D-2-dezoxiriboză) și un rest fosfat. În molecula de ARN uracilul înlocuiește timina. sursa:descopera.ro,wikipedia.ro
  13. Performanţa a fost reuşită de către cercetătorii de la Institutul Max Plank pentru Fizică Gravitaţională. Stelele neutronice apar ca urmare a colapsului gravitaţional al unor supernove şi datorită forţelor la care sunt supuse în timpul trecerii între cele două faze atomii din care sunt formate îşi pierd într-o mai mare măsură electronii şi protonii; fiind astfel formate doar din neutroni. Cercetătorii de la Institutul Max Plank pentru Fizică Gravitaţională, din Germania, au combinat o serie de tenici pentur a obţine cea mai precisă măsurătoare a diametrului unei stele, aceştia şi-au testat metoda asupra stelei GW170817, care s-a format prin coliziunea a altor două stele neutronice în urmă cu 120 de milioane de ani. Rezultatele obţinute de către cercetători arată că această stea are o rază de 11 kilometri, rezultatele putând fi extinse şi la toate stelele din caeiaşi clasă de stele. „Fuziunile stelelor neutronice sunt o mină de aur în ceea ce priveşte informaţiile pe care le pot oferi!”, explică Collin Capano, cercetător la AEI Hannover şi autor principal al studiului. „Stelele neutronice conţin cea mai densă materie din universul observabil. De fapt, acestea sunt atât de dense şi compacte, încât puteţi gândi întreaga stea ca un singur nucleu atomic scalată până la dimensiunea unui oraş. Măsurând proprietăţile acestor obiecte, aflăm despre fizica fundamentală care guvernează materia la nivel sub-atomic”, mai adaugă acesta. „Am aflat că steaua neutronică tipică, care este de circa 1,4 ori mai grea decât Soarele nostru are o rază de aproximativ 11 kilometri”, spune Badri Krishnan, care conduce echipa de cercetare la AEI Hanovra. „Rezultatele noastre limitează raza la un interval undeva între 10,4 şi 11,9 kilometri. Acesta este un factor de precizie mai strict decât rezultatele anterioare”. Oamenii de ştiinţă care au lucrat la acest studiu explică faptul că stabilirea unui interval mai exact al razei unei stele neutronice deschide posibilitatea înţelegerii fenomenelor fizice care au loc în interiroul acestora, dar şi când două astfel de stele fuzionează. De asemenea, astfel de studii ar putea să permită să distingă între două stele neutronice care fuzionează şi două găuri negre aflate în acelaşi proces, doar din studierea undelor gravitaţionale produse. sursa:descopera.ro
  14. Pe orbita lui Neptun au fost identificate 139 de obiecte, care nu au fost clasificate drept planete sau comete, şi care ar putea să ducă la descoperirea planetei X. La sfârşitul secolului XIX, după descoperirea planetei Neptun, dar şi pentru a explica orbitele observabile ale planetelor Uranus, Saturn şi Jupiter, oamenii de ştiinţă au propus existenţa Planetei X. De-a lungul timpului, sondele spaţiale şi observaţiile au produs date care oferă o nouă perspectivă asupra „periferiei” Sistemului Solar. Recent, astronomii au anunţat descoperirea a 139 de noi obiecte transneptuniene, a căror obită se află după Neptun. Unii dintre cercetători sunt optimişti şi consideră că aceste obiecte care nu au fost încă clasificate drept planete sau comete ar putea să reprezinte un indiciu în vederea descoperiri planetei X, notează Space. Aceste descoperiri, care reprezintă aproximativ cinci procente din totalul obiectelor transneptuniene descoperite până în prezent, au fost realizate cu ajutorul datelor colectate de către Dark Energy Survey (DES), între anii 2013 şi 2017. Camerele de mare rezoluţie ale observatorului au fost construite pentru a identifica materia întunecată, dar, după cum explică cercetătorii, pot fi folosite pentru descoperirea obiectelor mici la marginea Sistemului Solar. Cercetătorii de la Universitatea Pennsylvania, Statele Unite ale Americii, au analizat datele colectate de către DES în primii patru ai de activitate şi au intentificat 316 obiecte transneptuniene, dintre acestea 139 erau necunoscute. „Multe dintre programele pe care le-am dezvoltat pot fi aplicate cu uşurinţă la orice alte seturi mari de date”, explică Pedro Bernardinelli, fizician şi astronom al Universităţii. În prezent, membrii echipei se concentrează pe analiza tuturor datelor produse de către DES până în anul 2019 şi estimează că ar putea să identifice pornind de la acestea aproximativ 500 de obiecte transneptuniene. „Există o mulţime de idei despre planetele uriaşe care au fost în sistemul solar şi nu mai există, sau despre planete care sunt îndepartate şi masive, dar prea palide pentru a fi observate încă”, explică Gary Bernstein, co-autor. Trebuie precizat că planeta X este considerată a fi una dintre aceste planete a căror orbită s-a modificat atât de mult încât revine în sistemul nostru solar pentru o durată de timp relativ mică, în raport cu durata orbitei sale. sursa:descopera.ro
  15. Această stea a fost folosită de-a lungul timpului pentru orientare de către călători. Steaua Polară este una dintre cele mai cunoscute stele şi asta datorită faptului că poziţia sa, în raport cu Polul Nord, permite orientarea în spaţiu în lipsa unor instrumente specilizate: hartă, busolă sau GPS. Polaris, aşa cum au catalogat stronomii această stea, pulsează în mod regulat şi face parte dintr-un sistem binar, alături de o altă stea, mai palidă: Polaris B. Totuşi, după cum explică cercetătorii, nu există un consens asupra mărimii sau a distanţei dintre Pământ şi Polaris. „Pe măsură ce învăţăm mai multe, devine clar că înţelegem foarte puţin”, explică într-un articol recent o echipă de cercetători. De-a lungul timpului, oamenii de ştiinţă au dezvoltat o serie de metode prin care pot, de obicei, să afle o serie de informaţii despre stele. Astfel, una dintre acestea este cea a modelului evoluţiei stelare şi care implică studierea străulucirii unui astfel de obiect, a culorii şi ritmul în care acesta pulsează pentru a determina determina aspecte precum distanţa faţă de respectivul obiect, mărimea şi stagiul de evoluţie atins. O ată metodă, care în cazul lui Polaris, dă rezultate diferite faţă de metoda evoluţiei stelare implică aplicarea legii gravitaţiei formulate de către Newton pentru a măsura masa celor două stele. Folisind această metodă, cercetătorii au stabilit că Steaua Polară are 3,45 mase solare, cu o marjă de eroare de 0,75 mase solare. Această valoare este diferită faţă de cea oferită de către modelul evoluţiei care spune că Polaris are aproximativ 7 mase solare. Un alt aspect ciudat legat de sistemul Polaris este cel al vârstei, mai exact, pare că Polaris B este mai în vârstă faţă de Polaris. În mod obişuit, stelele din sistemele binare au aceiaşi vârstă. Hilding R. Neilson, un astrofizician al Universităţii Toronto ia în calcul posibilitatea ca una dintre măsurători să fie eronată, dar, datele folosite par a fi de încredere astfel încât această posibilitate pare a fi redusă. El explică faptul că poziţia Stelei Polare şi distanţa acesteia fac ca pentru instrumentele ştiinţifice această să fie mult prea luminoasă pentru a fi măsurată corespunzător. În ceea ce priveşte diferenţa de vârstă dintre cele două stele, dr. Neilson argumentează că poate fi exclusă posibilitatea ca steau principală a sistemului să fi trecut printr-o coloziune cu perechea sa iar forţele implicate să fi scos la suprafaţă material din nucleu, făcând astfel să pară că steau este mai tânără. sursa:descopera.ro
  16. Aceste molecule au fost identificate de către roverul Curiosity. O nouă analiză a moleculelor organice identificate în solul uscat din craterul Gale de către roverul Curiosity i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să ajungă la concluzia că posibilitatea ca acestea să fie produsul unor procese biologice nu poate fi exclusă. Roverul a identificat în mostrele de sol o serie de molecule care au fost identificate ca fiind asemănătoare tiofenului, un compus format dintr-un nuceu aromatic, compus din patru atomi de carbon, unul de sulf şi patru atomi de hidrogen. Pe Pământ, acest compus se formează atunci când organisme moarte precum algele sau zooplanctonul ating temperaturi şi presiuni mari. Chimiştii explică faptul că acest compus se formează abiotic; atunci când sulful interacţionează cu hidrocarburile organice la temperaturi ce depăşesc 120 de grade Celsius, în cadrul unei reacţii numite reducerea termochimica a sulfatului. Oamenii de ştiinţă explică faptul că nu pot exclude posibilitatea ca hidrocarburile şi sulfurile să aibă origini biologice.„Dacă găsiţi tiofene pe Pământ, atunci aţi crede că sunt de origine biologică, dar, pe Marte, desigur, standardul pentru a demonstra asta trebuie să fie destul de ridicat”, explică Dirk Schulze-Makuh, astrobiolog al Universităţii Washington. Oamenii de ştiinţă nu exclud posibilitatea ca respectivele molecule identificate de către Curiosity să fi fost aduse de către meteoriţi, dat fiind faptul că o serie de studii efectuate pe rocile din spaţiu au dovedit că în interiorul acestora se pot identifica urme de tiofen. În ceea ce priveşte prosibilitatea originii biologice a hidrocarburilor şi a sulfaţilor care stau la baza tiofenului, oamenii de ştiinţă explică faptul că este posibil ca, în urmă cu trei miliarde de ani, Marte să fi fost o planetă mai caldă şi cu apă lichidă la suprafaţa sa. Aceste condiţii ar fi permis coloniilor de bacterii care să producă aceste molecule. sursa:descopera.ro
  17. Steaua Eta Carinae se găsește aici, în Marea Nebuloasă din Carinae, cunoscută și sub numele de NGC 3372, care se întinde pe mai bine de 300 de ani lumină. Nebuloasa, un uriaș nor alcătuit din gaz și praf, reprezintă locul de naștere a mai multor stele, dintre care Eta Carinae este cea mai strălucitoare și cea mai spectaculoasă. Imaginea a fost realizată de către telescopul spațial Hubble. Această stea nu poate fi observată din emisfera nordică, la latitutini mai mici de 30 de grade. Ea se găsește în constelația Carina (Carena), care este vizibilă din emisfera sudică. A fost catalogată pentru prima oară în 1677 de către Edmond Halley. De atunci încoace, steaua s-a remarcat prin spectaculoase variații de luminozitate. La un moment dat era aproape la fel de luminoasă ca și Sirius. Pentru a vă face o idee în ceea ce privește luminozitatea sa maximă, trebuie să vă spun că Sirius se află la numai 8,6 ani lumină distanță de noi, în timp ce Eta Carinae se află la o distanță cuprinsă între 7.500 și 8.000 de ani lumină de noi… Alteori, aproape că nu se putea vedea cu ochiul liber. Până de curând se credea că Eta Carinae este o stea unică, supermasivă, cu o masă mai mare de 100 de mase solare. Ipotezele legate de companionul stelei principale existau de mai multă vreme, dar abia în 2005, cu ajutorul observațiilor realizate în ultraviolet de către o sondă a NASA (Far Ultraviolet Spectroscopic Explorer – FUSE) s-a confirmat faptul că Eta Carinae are un companion, cu o masă de circa 30 mase solare, care parcurge o orbită completă în jurul astrului principal în circa cinci ani și jumătate. Sursa: Stiintasitehnica.com
  18. Luna este primul obiect cosmic pe care primii oameni l-au identificat pe cerul nopţii şi de-a lungul timpului aceste observaţii s-au transformat în mituri ş legende despre aceasta. Trecerea timpului a făcut ca poveştile despre Lună să fie înlocuite de cunoaşterea ştiinţifică, totuşi, dat fiind faptul că trecerea cunoaşterii ştiinţifice în domeniul cunoaşterii comune nu este mereu un proces lin, există situaţii în care apar mituri. Acestea au o aparentă bază ştiinţifică şi par a fi a factual adevărate, dar cu singuranţă nu sunt aşa. 1. Superluna Prima superLună din 2020 a avut loc în data de 9 februarie, aceasta fiind una dintre cele patru astfel de fenomene pe care o să le experimentăm în acest an (următoarea superLună va avea loc în 9 martie). Atunci când este raportat acest eveniment, de obicei este precizat faptul că acesta este punctul în care satelitul Pâmântului pare a fi cel mai mare, adevărul este că acestă diferenţă este aproape nesesizabilă pentru oamenii. Astronomii explică faptul că din punctul de vedere al unui observator, diferenţa dintre SuperLună şi punctul cel mai îndepărtat de pe orbita în ceea ce priveşte mărimea este de doar 14%. De unde apare mitul acesta că SuperLuna este cu adevărat mare? Din modul arbitrar în care este definit acest fenomen: suprapunerea fazei de Lună plină cu cu poziţia acesteia la perigeu, cel mai apropiat punct faţă de planeta noastră. Această definiţie a fost înaintată de astrologi, cei care studiază o pseudoştiinţă, şi nu de către oameni de ştiinţă ale căror rezultate pot fi obţinute şi de către alţi cercetători dacă urmează aceeaşi paşi. 2. Partea întunecată a Lunii Una dintre concepţiile eronate despre Lună este aceea că ar avea o parte întunecată, care nu este expusă la lumina solară. Oamenii de ştiinţă explică faptul că acest mit îşi are originea în ideea că Luna nu s-ar roti în jurul propriei sale axe. Atunci când vorbim despre Lună, trebuie să ştim că aceasta are o rotaţie sincronă cu planeta noastră şi din această cauză pare că forţele gravitaţionale au blocat acest corp într-o singură poziţie. 3. Umbra Pământului cauzează fazele Lunii De-a lungul unei luni calendaristice, Luna trece prin mai multe faze; acestea sunt adesea explicate ca fiind umbra Pământului care acoperă o parte din suprafaţa satelitului. Cea mai simplă modalitate prin care putem demonstra că umbra Pământului nu este responsabilă de fazele selenare este prin analizarea acestora. Oamenii de ştiinţă explică faptul că planeta noastră este sferică ( acesta este un fapt ştiinţific) şi, în mare parte din perioda unei luni calendaristice umbra de pe suprafaţa Lunii pare a fi produsă de către o banană gigantică, după cum explică Daniel Brown, conferenţiar al catedrei de Astronomie a Universităţii Nottingham Trent, citat de către Science Alert. 4. Luna se mişcă diferit pe cerul emisferei sudice În funcţie de punctul de observaţie pe care îl avem de pe Pământ, Luna pare a se comporta diferit atunci când observaţiile sunt realizate din emisfera nordică în comparaţie cu modul în care se comportă atunci când acestea au loc din emisfera sudică, mai exact, fazele Lunii par a avea loc în oglindă. Acest mit poate fi infirmat pornind de la premisele sale, în mod obiectiv, Luna se comportă la fel indiferent de observaţiile pe care le realizăm noi. Acest mit are la baza punctul de pe planetă din care se fac observaţiile. Explicaţia este simplă şi dovedeşte că Pământul este o sferă. Pe măsură ce treceţi de la emisfera nordică la sud (sau invers), punctul dvs. de vedere al Lunii se întoarce cu susul în jos. 5. Semiluna Semiluna ar trebui să indice mereu către Soare, totuşi, după cum arată o multitudine de observaţii astronomice şi de fotografii, această situaţie nu pare a fi mereu adevărată. De ce? Deoarece presupunem că trebuie mereu să fie o linie dreaptă în raport cu punctul nostru de observaţie. Totuşi, trăim pe o planetă sferică, ceea ce, în anumite momente, poate distorsiona linia dintre semilună şi Soare. sursa:descopera.ro
  19. Universul este imens. Raportate la dimensiunea acestuia, Pământul, sistemul solar şi chiar galaxia noastră, Calea Lactee, sunt incredibil de mici. Prin comparaţie cu steaua din sistemul nostru solar, Soarele, steaua UY Scuti, una dintre cele mai mari descoperite vreodată, este enormă. Pornind de la dimensiunea acesteia, UY Scuti este denumită stea hipergigantică, care urmează, în clasificarea astronomilor, clasei "gigant" şi celei a stelelor "supergigant". Odată ce stele ating o anumită mărime, radiaţiile emise de către acestea ar trebui să împiedice înghiţirea unor cantităţi suplimentare de materie. Astronomii de Institutul Reiken, Japonia, au observat o protostea care creşte din ce în ce mai mare deşi radiaţiile pe care le emite îndepărtează gazele şi praful din jurul său, notează Phys. Înţelegerea forţelor şi interacţiunilor care stau la baza acestui fenoemn ar putea să reprezinte un pas important pentru a descoperi modul în care se formează stelele supermasive. Dr. Yichen Zhang, din cadrul Laboratorului dedicat formării stelelor şi planetelor, alături de colegii săi, a studiat formarea protostelei G45.47+0.05 folosind observatorul ALMA din Chile şi observatorul radio VLA din New Mexico, Statele Unite ale Americii. Aceştia au observat că gazul poate atinge temperaturi de 10.000 de grade Celsius şi viteze de 30 de kilometri pe oră, ceea ce sugerează că regiunea din care provine este plină cu gaze ionizate de către lumina solară. „Aceasta este prima detectare robustă a unei ieşiri fotoevaporative a unei stele masive în formare. Structura de ieşire este clară, ceea ce ne permite să examinăm distribuţia şi dinamica materialelor în astfel de cazuri”, explică dr. Zhang. Observaţiile arată că această protostea în formare are deja 30-50 de mase solare şi continuă să crească. „Considerăm că acest jet de mare viteză este condus magnetic de discul de acreţie şi este astfel o dovadă că acumularea este continuă”, a mai declarat dr. Zhang. sursa:descopera.ro
  20. Roverul Curiosity, trimis de NASA pe Marte, a realizat fotografia cu cea mai mare rezoluţie (1,8 miliarde de pixeli) obţinută vreodată până acum pe “Planeta Roşie”, informează site-ul nasa.gov. Compusă din peste 1.000 de imagini realizate în perioada vacanţei de Thanksgiving 2019 şi asamblate cu minuţiozitate în lunile care au urmat, acea fotografie panoramică prezintă un peisaj marţian la o rezoluţie de 1,8 miliarde de pixeli. NASA a publicat-o pe site-ul său la 4 martie. O cameră instalată pe roverul american, Mastcam, a utilizat lentilele sale telescopice pentru a produce imaginea panoramică. Curiosity s-a bazat şi pe lentilele sale cu unghi mediu pentru a obţine o rezoluţie mai mică, o panoramă de 650 de milioane de pixeli, ce include puntea roverului şi braţul său robotizat. Ambele imagini panoramice prezintă “Glen Torridon”, o regiune aflată lângă Muntele Sharp explorat de roverul Curiosity. Fotografiile au fost făcute între 24 noiembrie şi 1 decembrie, când inginerii din acest proiect se aflau în vacanţa de Thanksgiving. Rămânând nemişcat şi având puţine sarcini de îndeplinit până la întoarcerea din vacanţă a inginerilor de la NASA, roverul a avut rara ocazie de a fotografia peisajul din jurul său din exact acelaşi punct, timp de mai multe zile la rând. Curiosity a avut nevoie de peste şase ore şi jumătate, timp de patru zile, pentru a realiza acele imagini individuale. Operatorii Mastcam au programat lista cu sarcini de realizat, ce au inclus orientarea catargului şi focalizarea lentilelor. Pentru a se asigura că roverul dispunea de o lumină consistentă, inginerii americani au limitat perioada de fotografiat la un interval cuprins între orele marţiene 12:00 şi 14:00 în fiecare zi. sursa:protv.ro
  21. Problemele pe care le avem pe Pământ ne fac sa uitam ca undeva exista un loc fascinant care asteapta sa i se descopere tainele. In acest moment nu se stie daca Universul este sau nu infinit, daca exista viata extraterestra sau ce sunt, de fapt, gaurile negre. Mai jos am intocmit o lista cu 25 lucruri uimitoare despre Univers: 1. Undele sonore nu se propagă prin vid. De aceea, în spaţiu nu se poate auzi nimic; 2. Spaţiul miroase a friptură arsă, a metal fierbinte şi a fum de sudură, potrivit astronauţilor; 3. Există o planetă în Univers numită HD189733b pe care plouă cu sticlă; 4. Dacă plângi în spaţiu, lacrimile rămân lipite pe faţa ta; 5. În galaxia noastră pluteşte un diamant care are o dimensiune mai mare decât cea a Pământului; 6. Dacă ai putea pune planeta Saturn într-o cadă de baie, ar pluti; 7. În jurul Pământului orbitează peste 8.000 de bucăţi de obiecte uzate, vechituri şi alte asemenea deşeuri; 8. O lingură de materie de la o stea neutron ar cântări aproape un miliard de tone; 9. Aproape 275 de milioane de noi stele se nasc în fiecare zi; 10. O zi pe planeta Venus este mai mare ca un an pe Pamanat. 11.Un anotimp durează 21 de ani pe Uranus 12. Nicio eclipsă solară nu poate dura mai mult de 7 minute şi 58 de secunde pe Pamant din cauza vitezei Soarelui. 13. În fiecare an Luna se îndepărtează de Pământ cu 3,8 centimetri. 14. Neil Armstrong a păşit pe Lună cu stângul 15. De la descoperirea ei, care a avut loc acum mai bine de 150 de ani, Neptun nu a terminat încă o rotatie completa în jurul Soarelui. 16. După aselenizare, o oglindă a fost lăsată pe Lună, iar cu ajutorul ei se poate măsura, prin reflectarea undelor laser, distanţa faţă de Terra, cu precizie milimetrică. 17. Voyager 1 este obiectul uman care a ajuns la cea mai mare depărtare. Lansat în 1977, a trecut în 1989 de Neptun şi după ce a străbătut mai mult de 6 miliarde de km si a iesit deja din Sistemul Solar. 18. În sistemul nostru solar există trei sateliţi care au la rândul lor sateliţi: Lo, Titan şi Triton. 19. Cea mai apropiată stea de noi este Soarele. A doua este Proxima Centauri. 20. Pe Mercur, temperatura variază de la zi la noapte cu peste 500 de grade Celsius. 21. Luna este de un milion de ori mai uscată decât deşertul Sahara. 22. Pământul se învârte în jurul Soarelui cu peste 100.000 de kilometri pe oră. 23. Galileo Galilei a fost primul om care s-a uitat la cer printr-un telescop. 24. Din cauza forţei centrifuge, la Ecuator eşti cu 3% mai uşor decât la Poli. 25. Spre centul galaxiei nu există noapte. Cerul este atât de înţesat de stele încât este în permanenţă lumină. Sursa: Atlas-geografic.net
  22. La cinci mii de ani-lumină de Pământ se află cel mai rece obiect găsit în Univers, nebuloasa Boomerang – o stea în agonie care lasă în urmă un nor de gaz având doar un grad peste 0 K – zero absolut. Acest nor, ca și alte obiecte reci din Univers, este invizibil cu ochiul liber. Norul creşă-de-stele Orion A Cu cât este mai rece un obiect, cu atât sunt mai mari lungimile de undă ale luminii emise w1. La temperaturi de 50 K sau mai puțin, porțiunile reci de gaz interstelar și de praf cosmic emit lumină având lungimi de undă în spectrele infraroșu îndepărtat (25 μm până la 350 μm) și sub-milimetric (350 μm la 1 mm), adică lungimi de undă pe care ochii noștri nu le pot detecta. Atunci cum știm că există aceste obiecte reci? Pentru a capta radiațiile și pentru a "vedea" obiectele care emit în lungimi de undă dincolo de domeniul vizibil, astronomii folosesc telescoape dedicate spectrelor infraroșu-îndepărtat (FIR), sub-milimetric (sub-mm) și de microunde. Însă această abordare vine şi cu provocări: lumina emisă la aceste lungimi de undă lungi este absorbită de vaporii de apă și de alte molecule din atmosfera Pământului, ceea ce face ca observațiile de la sol să fie extrem de dificile, sau chiar imposibile, la lungimi de undă FIR. Pentru majoritatea lungimilor de undă în infraroșu, atmosfera însăși emite lumină, adăugând o sursă nedorită de zgomot la semnalele cosmice de care sunt interesați astronomii. Pentru a combate aceste probleme, telescoapele cu lungimi de undă mari pot fi amplasate doar în regiuni uscate şi de înaltă altitudine. De exemplu, cea mai mare instalație de radio-astronomie din lume – Atacama Large Millimeter/submillimeter Array (ALMA) – se află în Anzii cilieni. La o altitudine de 5000 de metri, ALMA se află pe una dintre cele mai înalte locații de observator de pe Pământ, şi poate studia lumina ce soseşte de la unele dintre cele mai reci obiecte din Univers (așa cum este descris în Mignone & Pierce-Price, 2010). Agenția Spațială Europeanăw2 (ESA) a mers chiar și mai sus, pe 14 mai 2009, când a lansat două noi observatoare spațiale. Funcționând dincolo de atmosfera Pământului, observatorul spațial Herschel și satelitul Planck au fost destinate să studieze acel Univers rece și îndepărtat. În termeni astronomici, observarea obiectelor îndepărtate înseamnă că privim înapoi în timp. Când un telescop observă o galaxie aflată la 100 de milioane de ani lumină distanță, vedem galaxia așa cum era ea acum 100 de milioane de ani, când lumina a fost emisă. Și pentru că universul nostru se extinde, lungimea de undă a luminii emise de stele și galaxii îndepărtate se măreşte și mai mult până ajunge la telescoapele aflate pe sau lângă Pământ – un fenomen cunoscut sub numele de deplasarea-spre-roşuw3. Observatorul spațial Herschel a conţinut un telescop de 3,5 m pentru observații FIR și submilimetrice, iar misiunea sa a fost studierea originii și evoluției stelelor și galaxiilor. Pe de altă parte, scopul satelitului Planck a fost de a studia radiația relicvelor din Big Bang prin supravegherea întregului cer în spectrele submultimetric și de microunde. Până în 2013, când cele două misiuni s-au încheiat, observațiile lor au furnizat multe indicii care altfel lipseau astronomilor.
  23. Conform descopera.ro aceasta afirmație "Oamenii ar putea să fie descendenţii vieţii de pe Marte" a fost facută în cadrul unui interviu prin care cercetătorul încearcă să sprijine cererile NASA pentru următorul buget. Cercetătorul Bill Nye, preşedintele Societăţii Planetare, a prezentat o ipoteză neobişnuită: viaţa a început pe Marte, iar noi suntem urmaşii acelor forme de viaţă care au ajuns pe Pământ. Conducerea agenţiei spaţiale a înaintat către Casa Albă şi către Congresul Statelor Unite ale Americii un proiect prin care solicită 2,7 miiarde de dolari pentru misiunile ştiinţifice plantare. Bill Nye explică faptul că ipoteza ca viaţa să fi început pe Marte este una extraordinară şi că banii solicitaţi ar reprezenta un preţ mic pentru eforturile ştiinţifice care ar putea să schimbe întreaga istorie umană. În cadrul interviului, Bill Nye a adus în discuţie şi reacţiile membrilor Congresului american legat de pericolul pe care aducerea mostrelor de roci de pe Marte ar putea să îl prezinte pentru viaţa de pe Pământ. Totuşi, el a precizat că pentru astfel de situaţii oamenii de ştiinţă au gândit o serie de protocoale care să ne ţină în siguranţă. sursa:descopera.ro
  24. Unul dintre marile mistere ale Universului este legat de steaua HD 140283, poreclită Matusalem, datorită vârstei sale incredibile. În acest context, termenul „incredibil” nu este deloc exagerat, pentru că astronomii sunt în fața unei situații imposibile: toate datele indică faptul că această stea are 14 miliarde de ani, în timp ce vârsta estimată a Universului este de numai 13,8 miliarde de ani. Prin urmare, steaua ar fi mai bătrână ca Universul. Misterioasa stea se află la 190 de ani-lumină de noi și se deplasează prin spațiu cu o viteză de 1,3 milioane de kilometri pe oră. Steaua conține în special hidrogen și heliu și extrem de puțin fier. Inițial, în anul 2000, când au analizat pentru prima data vârsta acestui astru, cercetătorii au ajuns la concluzia halucinantă că vârsta stelei este de 16 miliarde de ani, scrie Live Science. În următorii ani, experții au adunat mai multe date, furnizate de telescopul Hubble și astfel au refăcut calculele, stabilind vârsta stelei la doar 14,46 miliarde de ani. Marja de eroare este în acest caz de 800 milioane de ani, prin urmare cercetătorii au reușit să rezolve paradoxul. sursa : yoda.ro
  25. SpaceX, compania lui Elon Musk, vrea să trimită patru turişti pe orbită, fiind prima expediţie de acest fel în spaţiu, din istorie. Prima misiune turistică în spaţiu ar putea avea loc în termen de doi ani de zile. Acesta ar urma să fie primul zbor turistic în spaţiu asigurat în totalitate de tehnologie americană. Misiunea va dura cinci zile şi este estimată să aibă loc la sfârşitul anului viitor sau în prima jumătate a anului 2022. SpaceX îi va transporta pe turiştii spaţiali la bordul capsulei sale Crew Dragon, pe care a conceput-o pentru a transporta astronauţii NASA. Crew Dragon va atinge o altitudine de două până la trei ori mai mare comparativ cu orbita Staţiei Spaţiale Internaţionale, care orbitează la o altitudine medie de 400 kilometri în jurul planetei, potrivit Mediafax. Capsula specială va fi testată şi va face primul zbor cu echipaj uman în lunile următoare. Sursa : descopera.ro

Despre noi

Comunitatea GAMELIFE.RO a fost infiintata in anul 2012 si a functionat pana in 2017! Deoarece comunitatea a avut un impact major in gaming in ultimii 10 ani am decis sa reinviem proiectul si sa il ducem inapoi unde e locul ! LIVE THE GAME WITH US !

Statistici Forum / Parteneri

Statistici T5

×
×
  • Create New...